Botezul Domnului şi soborul Sfântului Ioan Botezătorul încheie sărbătorile şi în acelaşi timp primul capitol al vieţii lui Hristos pe pământ. După Naşterea smerită din peştera Betleemului, Mântuitorul a trăit, conform rânduielii iudaice, care socotea majoratul la împlinirea vârstei de 30 de ani, în casa părintească, unde a deprins meseria de tâmplar, prin care a întreţinut-o pe Maica Sa, după moartea dreptului Iosif, învăţând astfel pe tot omul virtutea smereniei. Sfântul Ioan Botezătorul, profet luminat de Duhul Sfânt, s-a înfricoşat când L-a văzut venind spre Botezul în Iordan. „Se cade Nouă să plinim toată dreptatea”, spune Domnul, iar Sfântul Ioan Gură de Aur lămureşte că prin dreptate se înţeleg poruncile lui Dumnezeu: cum Hristos le-a împlinit mereu pe toate, S-a şi botezat, deşi nu avea nevoie, şi astfel „a luat asupra Sa curăţirea noastră”, la fel cum a luat şi trupul coruptibil, şi moartea, de bunăvoie, căci nu era în El păcat, ca în restul omenirii, pentru care să trebuiască să moară. De aceea, de altfel, moartea martirică se numeşte botez al sângelui, după exemplul jertfei lui Hristos pe Cruce.
Părinţii Bisericii ne învaţă că şi noi trebuie să coborâm la Iordan, adică la biserică şi să trecem prin botezul pocăinţei, care este Spovedania. Sfântul Ioan Botezătorul şi Mântuitorul Hristos stau faţă în faţă ca două modele de smerenie pentru lumea dintotdeauna. Primul este omul care, deşi născut sub păcatul strămoşesc, s-a micşorat pe el atât de mult prin smerenie, încât L-a adus la el pe Însuşi Dumnezeu, Care l-a sfinţit şi a covârşit cu har neputinţa lui firească, omenească. Celălalt, Dumnezeu fiind, a luat asupra Sa firea omenească ce căzuse prin păcat, supusă durerii, coruptibilităţii şi morţii. Şi astfel, smerenia devine locul întâlnirii între Dumnezeu şi om.
Petrecem în aceste zile şi poate ne bucurăm, dar aceste cuvinte ne par atât de îndepărtate, căci se deosebesc radical de mediul în care ne-am învăţat să trăim, de lumea pe care am construit-o. Afirmarea de sine a devenit astăzi valoare supremă, în vâltoarea goanei după o imagine din care să dispară sub covorul unei conştiinţe oprimate orice asperităţi, o imagine a minciunii şi a trufiei ce poartă, în limbaj teologic, numele de slavă deşartă. Imaginea despre care vorbim a devenit unul dintre cei mai răspândiţi idoli ai noştri şi ai lumii în care trăim. Spunem idol pentru că, deşi neadevărată, aşa cum neadevăraţi sunt toţi zeii păgâni, îi aducem cele mai mari jertfe. În cercurile înalte ale societăţii există consilieri care primesc bani grei pentru a se ocupa de acest aspect, dar şi în partea de jos lauda de sine şi judecarea celorlalţi sunt preocupări de căpetenie. Psalmistul spune undeva că „idolii neamurilor sunt argint şi aur, lucruri făcute de mâini omeneşti. Gură au şi nu vor grăi; ochi au şi nu vor vedea; urechi au şi nu vor auzi, că nu este duh în gura lor. Asemenea lor să fie toţi cei ce-i fac pe dânşii şi toţi cei ce se încred în ei”. (Ps 134, 15-18) Şi cu adevărat asemenea lor suntem noi astăzi. Strălucitori, frumos ambalaţi, şi goi pe dinăuntru, lipsiţi de orice înţelegere adevărată şi de orice putinţă de a spune vreun lucru cu sens.
Într-o anumită măsură, aşa era omenirea şi în vremea venirii Mântuitorului Hristos. Prin noianul de înţelesuri, Naşterea şi Botezul Său ne învaţă şi că începutul şi sfârşitul ieşirii din minciună este smerenia. Smerit a venit pe lume ca om, în staul, sub răsuflarea animalelor, cu smerenie S-a botezat deşi nu avea nevoie, iar pe Mama Lui şi pe Botezător, care în icoane stau mereu în preajma Lui, rugându-L pentru oameni, ni i-a dat exemple de smerenie. Toate acestea parcă nu mai ajung astăzi la inima nimănui. Avem de aceea nevoie să ne repetăm cuvintele Sfântului Ioan, cu care îi întâmpina pe mulţi dintre cei veniţi la el să se boteze: „Pui de vipere!” Sau, cum scria peste veacuri Nichita Stănescu: „A venit un înger şi mi-a zis: Eşti un porc de câine, o jigodie şi un rât”. Dacă reflectăm la adevărul acestor vorbe, fiecare în legătură cu el însuşi, vom dărâma idolul găunos al imaginii. Şi când ni le spune altcineva, să ne bucurăm, căci ne sunt prilej de mântuire. De le vom înţelege şi accepta, vom alunga de la noi mândria şi judecata aproapelui şi, precum Ioan odinioară, vom deveni Înaintemergători ai lui Hristos în lume, mântuitori, prin Hristos, ai celor de lângă noi.
Serbarea Bobotezei se numeşte şi a Epifaniei sau a Teofaniei, adică a arătării lui Dumnezeu, pentru că până în acel moment Hristos nu se arătase ca Mântuitor şi pentru că tot atunci din cer s-a auzit glasul Tatălui, iar Duhul Sfânt a coborât în chip de porumbel peste Cel Care ieşea din apă. Astfel, este prima dată când se arată în chip vădit Sfânta Treime. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că va mai fi o arătare a Domnului, la sfârşitul lumii. Atunci Îl vor vedea toţi, acum doar cei care vor să-L primească. Dacă vom fi şi noi printre aceştia din urmă, la arătarea a doua Îl vom întâmpina cu bucurie, ca pe un oaspete familiar.
Sunday, December 30, 2007
Tuesday, December 25, 2007
Nasterea lui Hristos cu bine
Naşterea lui Hristos să reverse lumina Întrupării asupra noastră a tuturor.
Friday, December 7, 2007
Coloana sonoră - primii 30 de ani (IV)
Liceul începe, gaşca de rockeri e bine închegată, Piaţa Romană cu a ei Grădiniţă în plină înflorire. Testament. „Practice What You Preach”, „The New Order”, „Souls of Black”, în ordinea ascultării. Creşte şi discografia Motörhead din rafturile mele, începută cu „1916” şi „Iron Fist”. De pe „Persistence of Time”, Anthrax, nu mă impresionează decât „Got the Time”, piesă care îmi place la nebunie până astăzi. „Attack of the Killer B’s” e parcă mai interesant, dar şi mai rap. Atmosfera romantică de liceu aduce primele petreceri până dimineaţa şi primele idile. Aşa intru în contact şi cu latura hippie/rock clasic. Prietenul Ţache e undeva între metal şi hippie, cu suflet de „hipiot”, dar, cu timpul, defineşte mişcarea grunge – pe care eu o detestam – cu tot cortegiul de plângăcioşi, de la Nirvana, Pearl Jam, Soundgarden, Alice In Chains (faţă de aceştia din urmă percepţia mea s-a mai nuanţat) ca „hippo-punk”, ceea ce îi atrage automat eticheta batjocoritoare de hippo-punker. The Exploited, apropo de punk. „The Massacre”, „Punk’s Not Dead”. The Beatles, un picuţ de Pink Floyd, iar Led Zeppelin. Eagles, cu „Hotel California” sau cu versul mult-iubit de Ţache, „Jesus is coming”. În cercurile găştii apare René, cu imaginea tipică de hippie, pletos, neglijent, flegmatic, talentat. Cu ghitara după el. Organizează împreună cu câţiva prieteni o seară comemorativă John Lennon la Teatrul Ţăndărică, unde câţiva dintre noi cântăm „anarchy” pe melodia de la „Let It Be”, spre indignarea artiştilor. Purtam deja o insignă cu un flower-power inversat şi scriam prin caiete chestii de genul „hippie is utopia”. Descopăr doom-metal. Candlemass, începând cu „Tales of Creation” şi Cathedral, „Forest of Equilibrium”, foarte apreciat de Alin. Fără să fac pe atunci legătura, Black Sabbath devine o prezenţă din ce în ce mai importantă a peisajului. Perioada Ozzy, cu un accent pe albumul self-titled şi Dio cu „Heaven and Hell” şi saltul peste ani până la „Dehumanizer”. „Computer God”, „Children of the Sea”, „Heaven and Hell”, „Black Sabbath”, „NIB” – clasicele adolescenţei. Încep să gust din toate genurile rock. Jethro Tull, „Too Old To Rock’n’Roll, Too Young To Die”, Deep Purple (început, evident, cu „Child In Time”), Ramones („mamma-mamma-mamma-mamma-mamma’s boy”), The Clash. Fac primele compilaţii proprii, cu metal ballads, de la Motörhead, „Love Me Forever”, până la „Stairway To Heaven”. Cam toată gaşca iubeşte Manowar – războinici pe „Fighting the World”, răniţi dar dârzi, sau şoptind câte ceva vreunei fete, pe „Heart of Steel”. Îmi amintesc o dimineaţă după o petrecere, când îmi dau seama, în sfârşit, că idila mea se năruise. Plâng în tăcere, în timp ce pe fundal un Hector în varianta Manowar îşi cântă elegia: „I hear the silent voices, I cannot hide, the gods leave no choices so we all must die. Oooh, Achilles, let thy arrows fly, into the wind where eagles cross the sky. Today my mortal blood will mix to sand, it was foretold, I will die by thy hand, into Hades my soul descend”.
Sodom, „Better Off Dead”, pe care i-l prezint mândru lui Larry şi constat cu dezamăgire că îl ştia. „Resurrection” sau „An Eye for an Eye”. Sepultura, tot. În aceeaşi perioadă explodează şi Pantera, dar nu-mi place deloc, mi se pare prea rudimentar, ceea ce în schimb nu mă opreşte să ascult Venom. Merg timid pe firul black-metal cu Bathory. Mai mult mă distrează Larry, care ştie componenţa pe de rost şi mă loveşte cu numele imposibil de pronunţat ale lui Quorthon and co. După câteva luni de rezistenţă, merg singur la cinema Studio să văd filmul lui Oliver Stone, The Doors. Lovitură de graţie, devin cel mai înfocat admirator al lui Morrison (până astăzi, în ciuda exceselor, un poet şi un artist minunat), încep să mă plimb prin curtea şcolii şi să mă cocoţ pe borduri înalte citind Nietzsche, cum îl văzusem pe Jimmy. „Break On Through”, „The Crystal Ship”, „The End”, „Riders on the Storm”, „Five To One” şi tot aşa. În câteva luni am toată discografia. Circulă vreo două casete video cu zeci de clipuri. King Diamond, „The Family Ghost”, Nuclear Assault, „Critical Mass” Testament, „The Ballad” Celtic Frost, „Circle of the Tyrants”, dar şi chestii de care n-am mai auzit de atunci, cum ar fi Vortex cu „Open the Gate” La liceu, o profesoară îngrijorată cheamă un preot şi doi studenţi să ne pună celebrul film cu satanismul în muzica rock. Efectul e contrar celui scontat: la fiecare apariţie a câte unui „satanist”, ne ridicăm şi izbucnim în urale. Cu ocazia asta, învăţ şi eu din film pe de rost nişte versuri Venom. Părerea de atunci e în mare aceeaşi până azi: o gândire unilaterală, obtuză şi uniformizantă. Există şi satanism în muzica rock, desigur. Nu peste tot, cum zice filmul. Iar de aici până la albumele trimise în pădure la şamani şi preoţi voodoo, la B-ul întors din logo-ul Abba, care denotă o opoziţie faţă de cele de sus şi la alte inepţii, distanţa e mare. Mult mai amuzantă e cartea făcută după film, citită pe sub bancă în ore, din care descoperim tot felul de nume pocite, ca „WAPS” şi „Mercyni Pate”. Vizionarea filmului se încheie cu o discuţie aprinsă, a cărei singură concluzie e că trebuie neapărat să mă întâlnesc cu unul dintre cei trei, ca să-mi dea caseta originală cu Bathory, „Hammerheart”, pe care o avea de când era mai mic.
Concertul Iris 15 ani. Vis şi coşmar. Minunată Sala Polivalentă ticsită, cu oameni atârnând până şi pe instalaţia de iluminat, tricouri, casete, geci de motor, ţinte, lanţuri. Crâncenă întoarcerea cu metroul, sufocant. Pe piaţa românească apare şi prima trupă de thrash în genul Kreator, Altar. „Prison of Death”. La mare Gabi Raica de la Radio Constanţa îmi pune Steve Vai, „Passion and Warfare”. Sunt impresionat de tehnică, nu înţeleg mult dincolo de ea şi sap prin fonotecă mai degrabă după Megadeth. Între timp, gaşca e într-o tabără de neuitat la Saturn. Larry aduce Anathema, care nu impresionează în mod deosebit pe nimeni. În aerul României pluteşte Dana Dawson, „Romantic World”, iar fetele noastre gustă întâlnirea între rock şi chestii mai uşurele, ilustrată de „Runaway Train” (Soul Asylum), „Two Princes” (Spin Doctors) sau 4 Non Blondes. Eu mă lecuisem de alternativ şi alte hibride de la Ugly Kid Joe încoace. La Bacău stau şi copiez cuminte versuri într-un caiet. Coroner, „Punishment for Decadence”.
Dani descoperă şi el rock-ul. AC/DC, apoi combinaţiile cu hip-hop, care îi fac trecerea mai uşoară. Body Count, cu „bitch” repetat de vreo 3 ori în fiecare vers, îi atrage şi noua poreclă. Evident... Bitch. Mai ascultă Billy Idol şi Biohazard, dar cu mine se întâlneşte abia la Megadeth, care devine repede trupa lui preferată. Cu Larry ne preocupă altceva în acel sfârşit de vară: Suffocation, „Breeding the Spawn”, Pungent Stench, „Dirty Rhymes and Psychotronic Beats”, Morgoth, „Odium” şi Morbid Angel, „Covenant”. Gaşca noastră devine mai mare decât oricând, iar Rock 93 se anunţă a fi Woodstock-ul nostru.
Sodom, „Better Off Dead”, pe care i-l prezint mândru lui Larry şi constat cu dezamăgire că îl ştia. „Resurrection” sau „An Eye for an Eye”. Sepultura, tot. În aceeaşi perioadă explodează şi Pantera, dar nu-mi place deloc, mi se pare prea rudimentar, ceea ce în schimb nu mă opreşte să ascult Venom. Merg timid pe firul black-metal cu Bathory. Mai mult mă distrează Larry, care ştie componenţa pe de rost şi mă loveşte cu numele imposibil de pronunţat ale lui Quorthon and co. După câteva luni de rezistenţă, merg singur la cinema Studio să văd filmul lui Oliver Stone, The Doors. Lovitură de graţie, devin cel mai înfocat admirator al lui Morrison (până astăzi, în ciuda exceselor, un poet şi un artist minunat), încep să mă plimb prin curtea şcolii şi să mă cocoţ pe borduri înalte citind Nietzsche, cum îl văzusem pe Jimmy. „Break On Through”, „The Crystal Ship”, „The End”, „Riders on the Storm”, „Five To One” şi tot aşa. În câteva luni am toată discografia. Circulă vreo două casete video cu zeci de clipuri. King Diamond, „The Family Ghost”, Nuclear Assault, „Critical Mass” Testament, „The Ballad” Celtic Frost, „Circle of the Tyrants”, dar şi chestii de care n-am mai auzit de atunci, cum ar fi Vortex cu „Open the Gate” La liceu, o profesoară îngrijorată cheamă un preot şi doi studenţi să ne pună celebrul film cu satanismul în muzica rock. Efectul e contrar celui scontat: la fiecare apariţie a câte unui „satanist”, ne ridicăm şi izbucnim în urale. Cu ocazia asta, învăţ şi eu din film pe de rost nişte versuri Venom. Părerea de atunci e în mare aceeaşi până azi: o gândire unilaterală, obtuză şi uniformizantă. Există şi satanism în muzica rock, desigur. Nu peste tot, cum zice filmul. Iar de aici până la albumele trimise în pădure la şamani şi preoţi voodoo, la B-ul întors din logo-ul Abba, care denotă o opoziţie faţă de cele de sus şi la alte inepţii, distanţa e mare. Mult mai amuzantă e cartea făcută după film, citită pe sub bancă în ore, din care descoperim tot felul de nume pocite, ca „WAPS” şi „Mercyni Pate”. Vizionarea filmului se încheie cu o discuţie aprinsă, a cărei singură concluzie e că trebuie neapărat să mă întâlnesc cu unul dintre cei trei, ca să-mi dea caseta originală cu Bathory, „Hammerheart”, pe care o avea de când era mai mic.
Concertul Iris 15 ani. Vis şi coşmar. Minunată Sala Polivalentă ticsită, cu oameni atârnând până şi pe instalaţia de iluminat, tricouri, casete, geci de motor, ţinte, lanţuri. Crâncenă întoarcerea cu metroul, sufocant. Pe piaţa românească apare şi prima trupă de thrash în genul Kreator, Altar. „Prison of Death”. La mare Gabi Raica de la Radio Constanţa îmi pune Steve Vai, „Passion and Warfare”. Sunt impresionat de tehnică, nu înţeleg mult dincolo de ea şi sap prin fonotecă mai degrabă după Megadeth. Între timp, gaşca e într-o tabără de neuitat la Saturn. Larry aduce Anathema, care nu impresionează în mod deosebit pe nimeni. În aerul României pluteşte Dana Dawson, „Romantic World”, iar fetele noastre gustă întâlnirea între rock şi chestii mai uşurele, ilustrată de „Runaway Train” (Soul Asylum), „Two Princes” (Spin Doctors) sau 4 Non Blondes. Eu mă lecuisem de alternativ şi alte hibride de la Ugly Kid Joe încoace. La Bacău stau şi copiez cuminte versuri într-un caiet. Coroner, „Punishment for Decadence”.
Dani descoperă şi el rock-ul. AC/DC, apoi combinaţiile cu hip-hop, care îi fac trecerea mai uşoară. Body Count, cu „bitch” repetat de vreo 3 ori în fiecare vers, îi atrage şi noua poreclă. Evident... Bitch. Mai ascultă Billy Idol şi Biohazard, dar cu mine se întâlneşte abia la Megadeth, care devine repede trupa lui preferată. Cu Larry ne preocupă altceva în acel sfârşit de vară: Suffocation, „Breeding the Spawn”, Pungent Stench, „Dirty Rhymes and Psychotronic Beats”, Morgoth, „Odium” şi Morbid Angel, „Covenant”. Gaşca noastră devine mai mare decât oricând, iar Rock 93 se anunţă a fi Woodstock-ul nostru.
Friday, November 23, 2007
My Stairway To Heaven
Iubesc cântecul ăsta. Încă dinainte de a iubi Led Zeppelin. A fost mereu acolo, coloană sonoră a idilelor adolescentine, nostalgie şi frumuseţe, speranţă şi vis. A fost acolo chiar când a lipsit câţiva ani, chiar când m-am săturat de el, ca şi cei care l-au compus. Unul dintre cele mai frumoase momente de poezie muzicală, viaţa fiecăruia dintre noi într-o lumină de amurg.
În tăcerea adâncă, sunetul dulce şi delicat al ghitarei şi apoi flautul pictează un tablou tainic, ca o sugestie cu înţelesuri dincolo de cuvinte şi sunete. Văd aievea degetele lui Page ciupind corzile. Un plâns uşor pentru iluzia că tot ce străluceşte e aur. Deşertăciune şi rătăcire, necunoscut şi drum neştiut, pentru că uneori şi visele nebuneşti se transformă fără să simţi în tainică minune, pe care nu o înţelege deplin cel ce visează. Momentul devine întreg cugetare poetică şi călătorie. Cu un cuvânt poţi dobândi orice şi toată viaţa cauţi acel cuvânt, pe care se poate să nu-l afli niciodată, aşa cum în Kafka cel ce stătea în faţa uşii care era acolo doar pentru el nu a reuşit nicicând să intre.
Rubem Alves, „Cartea cuvintelor bune de mâncat. „Nu prezenţa săvârşeşte miracolul. Miracolul e săvârşit de puterea absenţei. Teopoetica. ...pădurea adâncă (dacă avem răbdare vom auzi vocea unei păsări vrăjite ce trăieşte acolo – şi cu toate acestea n-a fost văzută de nimeni niciodată...)”. Uneori toate gândurile noastre sunt îndoielnice. Totul mă face să mă întreb. Hristos pe Cruce a privit către Apus, răstignit din iubirea-suferinţă pentru o lume rece şi nesimţitoare. Dureroasa dorinţă de libertate şi înălţare, de un dincolo neştiut.
Râsetele îndepărtate în pădure. Apofatism. Absenţă resimţită cu atâta dor încât durerea ei însăşi o face să devină prezenţă. Toba mă sfâşie. Solo de ghitară, vorbeşte, cântă, pictează. Călătoria merge neoprit, tren care străbate indiferent peisaje şi amintiri, pe o cale pe care o poţi schimba oricând. Sunt cerurile noastre interioare sau cerurile fizice pe care le-am primit în suflet şi le-am făcut ale noastre. Zborul prin nenorociri şi bucurii trecătoare, clipa înveşnicită în noi, pe care am încercat zadarnic să o oprim şi am văzut-o scurgându-se ca nisipul mării printre degete pe când sufletul a cuprins-o. „Poezia e limbajul a ceea ce nu se poate spune, spune fără să spună: metafore... Ce spune poemul nu e prezent în cuvintele lui. Într-adevăr, poetul nu ştie ce (nu) spune. Aşa cum mâinile goale adunate în formă de scoică pot ţine apa în golul lor, dar nu ştiu nimic despre apă. Poezia spune fără să spună. Un paradox”. Pentru că adâncul fiinţei noastre e mereu dincolo de noi. Umbra e mai înaltă decât sufletul. Avem o cale de străbătut. Cântecul nu spune nimic despre ea. O adiere blândă de vânt care ne e dată uneori şi nouă, celor întinaţi. „Iartă tot ce-am irosit, plineşte ce-am plâns şi ce-am iubit” cu iubire mai mare decât sufletul nostru plăpând. Dorul nostru poate fi noroi sau mărgăritar din vistieria Celui Care ne priveşte cu dor nesfârşit şi neştiut. Casa făcută pe stâncă. ...stânca ce nu se rostogoleşte.
http://www.youtube.com/watch?v=_mNjd-hnxbs
În tăcerea adâncă, sunetul dulce şi delicat al ghitarei şi apoi flautul pictează un tablou tainic, ca o sugestie cu înţelesuri dincolo de cuvinte şi sunete. Văd aievea degetele lui Page ciupind corzile. Un plâns uşor pentru iluzia că tot ce străluceşte e aur. Deşertăciune şi rătăcire, necunoscut şi drum neştiut, pentru că uneori şi visele nebuneşti se transformă fără să simţi în tainică minune, pe care nu o înţelege deplin cel ce visează. Momentul devine întreg cugetare poetică şi călătorie. Cu un cuvânt poţi dobândi orice şi toată viaţa cauţi acel cuvânt, pe care se poate să nu-l afli niciodată, aşa cum în Kafka cel ce stătea în faţa uşii care era acolo doar pentru el nu a reuşit nicicând să intre.
Rubem Alves, „Cartea cuvintelor bune de mâncat. „Nu prezenţa săvârşeşte miracolul. Miracolul e săvârşit de puterea absenţei. Teopoetica. ...pădurea adâncă (dacă avem răbdare vom auzi vocea unei păsări vrăjite ce trăieşte acolo – şi cu toate acestea n-a fost văzută de nimeni niciodată...)”. Uneori toate gândurile noastre sunt îndoielnice. Totul mă face să mă întreb. Hristos pe Cruce a privit către Apus, răstignit din iubirea-suferinţă pentru o lume rece şi nesimţitoare. Dureroasa dorinţă de libertate şi înălţare, de un dincolo neştiut.
Râsetele îndepărtate în pădure. Apofatism. Absenţă resimţită cu atâta dor încât durerea ei însăşi o face să devină prezenţă. Toba mă sfâşie. Solo de ghitară, vorbeşte, cântă, pictează. Călătoria merge neoprit, tren care străbate indiferent peisaje şi amintiri, pe o cale pe care o poţi schimba oricând. Sunt cerurile noastre interioare sau cerurile fizice pe care le-am primit în suflet şi le-am făcut ale noastre. Zborul prin nenorociri şi bucurii trecătoare, clipa înveşnicită în noi, pe care am încercat zadarnic să o oprim şi am văzut-o scurgându-se ca nisipul mării printre degete pe când sufletul a cuprins-o. „Poezia e limbajul a ceea ce nu se poate spune, spune fără să spună: metafore... Ce spune poemul nu e prezent în cuvintele lui. Într-adevăr, poetul nu ştie ce (nu) spune. Aşa cum mâinile goale adunate în formă de scoică pot ţine apa în golul lor, dar nu ştiu nimic despre apă. Poezia spune fără să spună. Un paradox”. Pentru că adâncul fiinţei noastre e mereu dincolo de noi. Umbra e mai înaltă decât sufletul. Avem o cale de străbătut. Cântecul nu spune nimic despre ea. O adiere blândă de vânt care ne e dată uneori şi nouă, celor întinaţi. „Iartă tot ce-am irosit, plineşte ce-am plâns şi ce-am iubit” cu iubire mai mare decât sufletul nostru plăpând. Dorul nostru poate fi noroi sau mărgăritar din vistieria Celui Care ne priveşte cu dor nesfârşit şi neştiut. Casa făcută pe stâncă. ...stânca ce nu se rostogoleşte.
http://www.youtube.com/watch?v=_mNjd-hnxbs
Wednesday, November 21, 2007
Ne vorbeşte părintele Adrian (III)
Astăzi, în ziua Intrării Preasfintei Născătoare de Dumnezeu în Biserică, ultima parte a cuvintelor rostite de părintele Adrian la întâlnirea noastră.
Maica Domnului a fost cel mai smerit om. A fost dusă la 3 ani la templu şi stătea pe lângă arhiereul Zaharia. Ştiţi că în ultima încăpere a templului, în Sfânta Sfintelor, intra doar arhiereul şi doar o dată pe an. Maica Domnului fiind pe lângă el, îngerul i-a făcut semn să intre şi ea. Şi a rămas acolo, de la un an la altul. Auzind mereu proorociile citite, ea ştia că Mesia Se va naşte din Fecioară. Dar nu ştia că va fi ea, nu se gândea că ar putea fi ea, pentru că era smerită.
Diavolul s-a întrupat în şarpe, care era cea mai umilă creatură. Era cel mai umil animal, care nu-şi ridica niciodată capul de pe pământ. Dar diavolul, când s-a întrupat în el, i-a spus că dacă va reuşi să înşele femeia, va domni peste ea. Eva a vrut să fie dumnezeoaică. Fiecare femeie se simte împărăteasă, asta e firea lor, nu le judec. Am fost duhovnic şi la maici. Unui călugăr dacă-i făceam observaţie că vorbeşte în biserică, nu se supăra, chiar dacă la început se uita mai urât la mine. Unei maici însă dacă-i spuneam, nici după şapte ani nu mă ierta. „Cum să-mi spună mie?” Dar iată că la Maica lui Dumnezeu n-a mai fost mândrie, a fost cea mai mare smerenie.
În Psalmul 50 se vorbeşte despre cele 7 Taine. "Auzului meu vei da bucurie şi veselie" este despre Mirungere, căci prin auz intră Sfântul Duh. "Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi" este Botezul. "Inimă curată zideşte întru mine" despre Sfânta Împărtăşanie, căci inima noastră se curăţeşte prin ea. "Învăţa-voi pe cei fărădelege căile tale" este despre Taina Spovedaniei, iar "izbăveşte-mă de vărsarea de sânge" despre Maslu. "De-ai fi voit jertfă, ţi-aş fi dat" este despre Hirotonie. Iar "fă bine, Doamne, întru bunăvoirea Ta Sionului şi să se zidească zidurile Ierusalimului" şi celelalte ştiţi despre ce sunt? Sionul este Cerul şi Ierusalimul Biserica de pe pământ, unite în Hristos. Cununia cu Hristos e cea mai mare Taină, cum spune Sfântul Pavel: "Taina aceasta mare este". Troparul muceniţelor vorbeşte despre despre Mirele Hristos. Iată Taina. Unirea între bărbat şi femeie e acelaşi lucru, unirea cu Hristos. Întreaga Sfântă Treime cunună: „Doamne Dumnezeul nostru, cu mărire şi cu cinste încununează-i pe dânşii”. Aşa e când oamenii sunt cununaţi la biserică. Altfel nu mai e iubire, e doar o încercare.
M-a întrebat vlădica din Franţa de ce nu mă împărtăşesc mai des, ca cei din Athos. Când voi trăi ca cei de la Athos, atunci o să mă şi împărtăşesc ca cei de la Athos.
Diavolul i-a spus lui Iuda că e mai vrednic decât Hristos, pentru că a vrut să dea banii săracilor. Deşi el nu voise să-i dea săracilor, ci să-i fure, diavolul l-a convins. A luat Împărtăşania înaintea tuturor, că se socotea mai vrednic.
Spunem în rugăciune „facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ”. Aceea e Împărăţia, Cerul. Unde se face voia lui Dumnezeu, acolo e Împărăţia. Raiul şi iadul există şi pe pământ.
În momentul în care îţi dai seama că nu eşti mai bun decât vameşul începe pocăinţa.
„...ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu”. Eu nu spun să ne comparăm cu alţii, ci să înţelegem că în condiţiile în care am trăit, cu cele de care am beneficiat, nu aveam voie să facem păcatele pe care le-am făcut. Asta înseamnă că eşti cel dintâi dintre păcătoşi.
Dacă mergi la farmacie şi vrei să parchezi maşina un minut în faţa ei, până când îţi cumperi un medicament, dacă locul e liber, poţi parca. Aşa şi Dumnezeu intră în inimă dacă locul nu e ocupat de diavol.
Antihriştii care fabrică minuni false, false icoane care plâng, vor s-o facă pe Maica Domnului din Făcătoare de minuni fabricantă de bani.
Nu trebuie să bravăm, ci să facem voia lui Dumnezeu. În Apus nu propovăduirea ci sângele martirilor a fost sămânţa creştinismului. Cei din sud erau necăjiţi pentru că pământurile lor erau atât de întinse şi n-aveau nici un mucenic. Aşa că unii dintre ei s-au dus la Roma ca să moară, crezând că vor deveni astfel sfinţi. Din orgoliu. Iar Biserica, nu numai că nu i-a făcut sfinţi, ci i-a excomunicat. Pentru că au bravat, au căutat moartea. Nu trebuie să fim ca Petru care a spus „chiar de ar fi să mor, eu nu Te voi trăda”. Mereu „eu, eu, eu, eu”. Ci trebuie să spunem, „Doamne, Tu învaţă-mă să fac voia Ta”.
Tăierea voii nu este doar pentru monahi. Primul cuvânt pe care l-a spus Dumnezeu lui Adam şi Evei a fost despre tăierea voii. „Stăpâniţi toate şi nu vă lăsaţi înrobiţi”.
Dumnezeu îţi dă mai mult decât meriţi ca să te întoarcă apoi către El.
Dumnezeu are două braţe, iubirea şi mila, şi cu amândouă ne poate salva. Întâi avem nevoie de milă, căci noi, păcătoşii, nu putem pretinde iubire.
Când eram student, duceam o viaţă de Heidelberg: Wein, Weib und Gesang. Apoi am fost rănit de moarte pe front şi s-a spus că mai aveam de trăit cel mult două ore. Dar Dumnezeu m-a salvat de la moarte şi, prin aceasta, şi de moartea morală care venea din vechiul meu fel de viaţă.
Naivitatea le e îngăduită numai copilaşilor.
Pentru copiii avortaţi nu se pot ruga nici părinţii, nici Biserica. Ei sunt exclusiv ai lui Dumnezeu. Sunt rezervaţia lui Dumnezeu.
„Şi ne izbăveşte de cel viclean” e cea mai bună traducere, căci vicleanul e mai rău decât răul, fiindcă se ascunde.
Cei de astăzi trebuie să facă ce au făcut primii creştini în catacombe. Sau samuraii. Când americanii au intrat în Japonia, samuraii s-au strâns şi conducătorul lor a spus că e prea bătrân, că trebuie pus următorul. Acela a spus că e bolnav şi tot aşa. Şi s-au desfiinţat. Şi abia când s-au desfiinţat au început să lucreze şi mai mult în folosul neamului lor. Pentru că centralizaţi puteau fi descoperiţi, erau infiltraţi între ei spioni. Asta putem face şi noi.
Andrei Scrima a studiat în India, ambasadorul Indiei a venit şi l-a cerut de la statul român, pentru că era cel mai bun student la filosofie. Şi s-a întors de acolo cu nişte idei ciudate. Eu i-am zis mereu să scrie o carte în care arate deosebirile între învăţătura celor de acolo şi Ortodoxie, dar n-a vrut. El apoi lua Împărtăşania şi se împărtăşea singur, fără spovedanie.
Creştinii nu au cum să fie antisemiţi. Şi Sfântul Apostol Pavel şi Sfântul Ioan Gură de Aur spun că evreii se vor întoarce. Dumnezeu le va arăta, cum a şi început, prin manuscrisele de la Qumran, că Talmudul e fals. Noi îi iubim pe cei ce vor fi.
Papa ăsta nou a zis că Ortodoxia are numai o părticică din adevăr. Şi probabil Talmudul îl are pe tot.
Cele ce fac avorturi sunt urmaşele moaşelor lui Faraon.
Maica Domnului a fost cel mai smerit om. A fost dusă la 3 ani la templu şi stătea pe lângă arhiereul Zaharia. Ştiţi că în ultima încăpere a templului, în Sfânta Sfintelor, intra doar arhiereul şi doar o dată pe an. Maica Domnului fiind pe lângă el, îngerul i-a făcut semn să intre şi ea. Şi a rămas acolo, de la un an la altul. Auzind mereu proorociile citite, ea ştia că Mesia Se va naşte din Fecioară. Dar nu ştia că va fi ea, nu se gândea că ar putea fi ea, pentru că era smerită.
Diavolul s-a întrupat în şarpe, care era cea mai umilă creatură. Era cel mai umil animal, care nu-şi ridica niciodată capul de pe pământ. Dar diavolul, când s-a întrupat în el, i-a spus că dacă va reuşi să înşele femeia, va domni peste ea. Eva a vrut să fie dumnezeoaică. Fiecare femeie se simte împărăteasă, asta e firea lor, nu le judec. Am fost duhovnic şi la maici. Unui călugăr dacă-i făceam observaţie că vorbeşte în biserică, nu se supăra, chiar dacă la început se uita mai urât la mine. Unei maici însă dacă-i spuneam, nici după şapte ani nu mă ierta. „Cum să-mi spună mie?” Dar iată că la Maica lui Dumnezeu n-a mai fost mândrie, a fost cea mai mare smerenie.
În Psalmul 50 se vorbeşte despre cele 7 Taine. "Auzului meu vei da bucurie şi veselie" este despre Mirungere, căci prin auz intră Sfântul Duh. "Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi" este Botezul. "Inimă curată zideşte întru mine" despre Sfânta Împărtăşanie, căci inima noastră se curăţeşte prin ea. "Învăţa-voi pe cei fărădelege căile tale" este despre Taina Spovedaniei, iar "izbăveşte-mă de vărsarea de sânge" despre Maslu. "De-ai fi voit jertfă, ţi-aş fi dat" este despre Hirotonie. Iar "fă bine, Doamne, întru bunăvoirea Ta Sionului şi să se zidească zidurile Ierusalimului" şi celelalte ştiţi despre ce sunt? Sionul este Cerul şi Ierusalimul Biserica de pe pământ, unite în Hristos. Cununia cu Hristos e cea mai mare Taină, cum spune Sfântul Pavel: "Taina aceasta mare este". Troparul muceniţelor vorbeşte despre despre Mirele Hristos. Iată Taina. Unirea între bărbat şi femeie e acelaşi lucru, unirea cu Hristos. Întreaga Sfântă Treime cunună: „Doamne Dumnezeul nostru, cu mărire şi cu cinste încununează-i pe dânşii”. Aşa e când oamenii sunt cununaţi la biserică. Altfel nu mai e iubire, e doar o încercare.
M-a întrebat vlădica din Franţa de ce nu mă împărtăşesc mai des, ca cei din Athos. Când voi trăi ca cei de la Athos, atunci o să mă şi împărtăşesc ca cei de la Athos.
Diavolul i-a spus lui Iuda că e mai vrednic decât Hristos, pentru că a vrut să dea banii săracilor. Deşi el nu voise să-i dea săracilor, ci să-i fure, diavolul l-a convins. A luat Împărtăşania înaintea tuturor, că se socotea mai vrednic.
Spunem în rugăciune „facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ”. Aceea e Împărăţia, Cerul. Unde se face voia lui Dumnezeu, acolo e Împărăţia. Raiul şi iadul există şi pe pământ.
În momentul în care îţi dai seama că nu eşti mai bun decât vameşul începe pocăinţa.
„...ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu”. Eu nu spun să ne comparăm cu alţii, ci să înţelegem că în condiţiile în care am trăit, cu cele de care am beneficiat, nu aveam voie să facem păcatele pe care le-am făcut. Asta înseamnă că eşti cel dintâi dintre păcătoşi.
Dacă mergi la farmacie şi vrei să parchezi maşina un minut în faţa ei, până când îţi cumperi un medicament, dacă locul e liber, poţi parca. Aşa şi Dumnezeu intră în inimă dacă locul nu e ocupat de diavol.
Antihriştii care fabrică minuni false, false icoane care plâng, vor s-o facă pe Maica Domnului din Făcătoare de minuni fabricantă de bani.
Nu trebuie să bravăm, ci să facem voia lui Dumnezeu. În Apus nu propovăduirea ci sângele martirilor a fost sămânţa creştinismului. Cei din sud erau necăjiţi pentru că pământurile lor erau atât de întinse şi n-aveau nici un mucenic. Aşa că unii dintre ei s-au dus la Roma ca să moară, crezând că vor deveni astfel sfinţi. Din orgoliu. Iar Biserica, nu numai că nu i-a făcut sfinţi, ci i-a excomunicat. Pentru că au bravat, au căutat moartea. Nu trebuie să fim ca Petru care a spus „chiar de ar fi să mor, eu nu Te voi trăda”. Mereu „eu, eu, eu, eu”. Ci trebuie să spunem, „Doamne, Tu învaţă-mă să fac voia Ta”.
Tăierea voii nu este doar pentru monahi. Primul cuvânt pe care l-a spus Dumnezeu lui Adam şi Evei a fost despre tăierea voii. „Stăpâniţi toate şi nu vă lăsaţi înrobiţi”.
Dumnezeu îţi dă mai mult decât meriţi ca să te întoarcă apoi către El.
Dumnezeu are două braţe, iubirea şi mila, şi cu amândouă ne poate salva. Întâi avem nevoie de milă, căci noi, păcătoşii, nu putem pretinde iubire.
Când eram student, duceam o viaţă de Heidelberg: Wein, Weib und Gesang. Apoi am fost rănit de moarte pe front şi s-a spus că mai aveam de trăit cel mult două ore. Dar Dumnezeu m-a salvat de la moarte şi, prin aceasta, şi de moartea morală care venea din vechiul meu fel de viaţă.
Naivitatea le e îngăduită numai copilaşilor.
Pentru copiii avortaţi nu se pot ruga nici părinţii, nici Biserica. Ei sunt exclusiv ai lui Dumnezeu. Sunt rezervaţia lui Dumnezeu.
„Şi ne izbăveşte de cel viclean” e cea mai bună traducere, căci vicleanul e mai rău decât răul, fiindcă se ascunde.
Cei de astăzi trebuie să facă ce au făcut primii creştini în catacombe. Sau samuraii. Când americanii au intrat în Japonia, samuraii s-au strâns şi conducătorul lor a spus că e prea bătrân, că trebuie pus următorul. Acela a spus că e bolnav şi tot aşa. Şi s-au desfiinţat. Şi abia când s-au desfiinţat au început să lucreze şi mai mult în folosul neamului lor. Pentru că centralizaţi puteau fi descoperiţi, erau infiltraţi între ei spioni. Asta putem face şi noi.
Andrei Scrima a studiat în India, ambasadorul Indiei a venit şi l-a cerut de la statul român, pentru că era cel mai bun student la filosofie. Şi s-a întors de acolo cu nişte idei ciudate. Eu i-am zis mereu să scrie o carte în care arate deosebirile între învăţătura celor de acolo şi Ortodoxie, dar n-a vrut. El apoi lua Împărtăşania şi se împărtăşea singur, fără spovedanie.
Creştinii nu au cum să fie antisemiţi. Şi Sfântul Apostol Pavel şi Sfântul Ioan Gură de Aur spun că evreii se vor întoarce. Dumnezeu le va arăta, cum a şi început, prin manuscrisele de la Qumran, că Talmudul e fals. Noi îi iubim pe cei ce vor fi.
Papa ăsta nou a zis că Ortodoxia are numai o părticică din adevăr. Şi probabil Talmudul îl are pe tot.
Cele ce fac avorturi sunt urmaşele moaşelor lui Faraon.
Monday, November 19, 2007
Ne vorbeşte părintele Adrian (II)
Părintele Adrian Făgeţeanu, schitul Locurele, noiembrie 2007
Diavolul e împotriva ascultării. Televiziunea preamăreşte violenţa, banii fără muncă, mărirea fără merit. Dar toţi vor da faliment.
Dintre toate acatistele pe care le-am citit, cel al „Rugului Aprins” e cel mai cizelat, cel mai cult, cel mai subtil. Am fost foarte apropiat de părintele Daniil (Sandu Tudor). Mulţi nu-l iubeau, pentru că era foarte pretenţios, dar era foarte pretenţios mai ales cu el însuşi. Eu îi mai făceam observaţie că vorbeşte prea mult. Era schimonah. Un schimonah nu spune decât şapte cuvinte pe zi, dar unii spun chiar şi numai două. Au însă milioane de cuvinte nespuse, pe care le reedita părintele Daniil. Nu se supăra când îi spuneam aşa, ştia că îl iubesc.
Nu vă este de folos ce vă spun acum: el nu a pornit la drumul acesta cu gând sincer. El era un specialist în literatură, cu o asemenea pricepere, că vlădicii îl chemau să le cizeleze cărţile, cuvântările. Mitropolitul Firmilian, dar şi alţii. Stăteau nopţi întregi cu el şi lucrau la cărţi. Şi el s-a gândit că dacă Damian Stănoiu a scos atâţia bani din acele scrieri pornografice, el o să scoată de 1000 de ori mai mult. S-a dus în Athos şi îi întreba pe călugări: „Ce, asta e haină? Asta e mâncare? Ăsta-i creştinism?” Şi a rămas uimit de răspunsul primit: „Ăsta e stareţul meu şi Dumnezeu prin el mă va mântui”. El încerca să-i instige şi ei i-au închis gura. Acasă mitropolitul i-a zis acelaşi lucru şi atunci el s-a schimbat cu totul, a devenit călugăr. A fost bătut mai rău decât toţi la Aiud, a fost omorât în bătaie.
Nu trebuie să ne apucăm noi să vorbim despre canonizarea celor din închisori. Doar Dumnezeu poate hotărî când e momentul. Într-o peşteră din Efes au fost găsite trupuri de sfinţi care zăcuseră acolo sute de ani. La Mânăstirea Neamţ s-a ridicat trotuarul şi au ieşit moaşte. Nu s-a ridicat singur. Doar Dumnezeu hotărăşte când e momentul. Zamfira, care vrea să canonizeze pe cineva la Prislop, e îndrăcită. La fel şi cei care vor să-l canonizeze pe părintele Argatu. Nu e încă momentul, dacă Dumnezeu nu a arătat că vrea să se întâmple acum acest lucru. Atâta privilegiu are Dumnezeu, să hotărască momentul canonizării şi vrem să-I luăm şi asta?
Talmudul n-are nimic din adevărul lui Dumnezeu.
Să nu-i judecăm pe alţii, să nu ne comparăm cu ei.
Ortodoxia adevărată n-a fost niciodată în contradicţie cu ştiinţa, n-a prigonit-o, n-a avut Inchiziţie. Dăm cezarului ce e al cezarului. Dar azi şi ştiinţa se falsifică. Grigore Ureche spunea că minciuna e dumnezeul antihriştilor.
Mielul lui Dumnezeu a ridicat şi păcatul – lui Adam – şi păcatele noastre.
Trebuie să fim atenţi la metodă, la ton şi la semiton. Nu trebuie să-i spunem omului totul deodată, ci să-l luăm uşor. „Te înţeleg, azi cei mai mulţi oameni sunt ca tine. Şi eu am momente de îndoială”. Trebuie metodă, răbdare şi dragoste, pentru că dragostea toate le rabdă.
Diavolul e împotriva ascultării. Televiziunea preamăreşte violenţa, banii fără muncă, mărirea fără merit. Dar toţi vor da faliment.
Dintre toate acatistele pe care le-am citit, cel al „Rugului Aprins” e cel mai cizelat, cel mai cult, cel mai subtil. Am fost foarte apropiat de părintele Daniil (Sandu Tudor). Mulţi nu-l iubeau, pentru că era foarte pretenţios, dar era foarte pretenţios mai ales cu el însuşi. Eu îi mai făceam observaţie că vorbeşte prea mult. Era schimonah. Un schimonah nu spune decât şapte cuvinte pe zi, dar unii spun chiar şi numai două. Au însă milioane de cuvinte nespuse, pe care le reedita părintele Daniil. Nu se supăra când îi spuneam aşa, ştia că îl iubesc.
Nu vă este de folos ce vă spun acum: el nu a pornit la drumul acesta cu gând sincer. El era un specialist în literatură, cu o asemenea pricepere, că vlădicii îl chemau să le cizeleze cărţile, cuvântările. Mitropolitul Firmilian, dar şi alţii. Stăteau nopţi întregi cu el şi lucrau la cărţi. Şi el s-a gândit că dacă Damian Stănoiu a scos atâţia bani din acele scrieri pornografice, el o să scoată de 1000 de ori mai mult. S-a dus în Athos şi îi întreba pe călugări: „Ce, asta e haină? Asta e mâncare? Ăsta-i creştinism?” Şi a rămas uimit de răspunsul primit: „Ăsta e stareţul meu şi Dumnezeu prin el mă va mântui”. El încerca să-i instige şi ei i-au închis gura. Acasă mitropolitul i-a zis acelaşi lucru şi atunci el s-a schimbat cu totul, a devenit călugăr. A fost bătut mai rău decât toţi la Aiud, a fost omorât în bătaie.
Nu trebuie să ne apucăm noi să vorbim despre canonizarea celor din închisori. Doar Dumnezeu poate hotărî când e momentul. Într-o peşteră din Efes au fost găsite trupuri de sfinţi care zăcuseră acolo sute de ani. La Mânăstirea Neamţ s-a ridicat trotuarul şi au ieşit moaşte. Nu s-a ridicat singur. Doar Dumnezeu hotărăşte când e momentul. Zamfira, care vrea să canonizeze pe cineva la Prislop, e îndrăcită. La fel şi cei care vor să-l canonizeze pe părintele Argatu. Nu e încă momentul, dacă Dumnezeu nu a arătat că vrea să se întâmple acum acest lucru. Atâta privilegiu are Dumnezeu, să hotărască momentul canonizării şi vrem să-I luăm şi asta?
Talmudul n-are nimic din adevărul lui Dumnezeu.
Să nu-i judecăm pe alţii, să nu ne comparăm cu ei.
Ortodoxia adevărată n-a fost niciodată în contradicţie cu ştiinţa, n-a prigonit-o, n-a avut Inchiziţie. Dăm cezarului ce e al cezarului. Dar azi şi ştiinţa se falsifică. Grigore Ureche spunea că minciuna e dumnezeul antihriştilor.
Mielul lui Dumnezeu a ridicat şi păcatul – lui Adam – şi păcatele noastre.
Trebuie să fim atenţi la metodă, la ton şi la semiton. Nu trebuie să-i spunem omului totul deodată, ci să-l luăm uşor. „Te înţeleg, azi cei mai mulţi oameni sunt ca tine. Şi eu am momente de îndoială”. Trebuie metodă, răbdare şi dragoste, pentru că dragostea toate le rabdă.
Friday, November 16, 2007
Ne vorbeşte părintele Adrian (I)
Despre părintele Adrian Făgeţeanu s-a vorbit puţin, dar s-a vorbit, ca despre unul dintre marii duhovnici contemporani, martor al unei suferinţe care, asumată în Hristos, a devenit Cruce mântuitoare. „Pe vremuri, în luptă li se scoteau tuturor învinşilor amândoi ochii, doar unul era lăsat cu un ochi, ca să dea mărturie de cele ce s-au petrecut. Aşa sunt şi eu. Am rămas printre ultimii în viaţă, ca să dau mărturie”, spune părintele, trecut prin chinurile temniţelor comuniste, alături de alţi martiri ai vremii. Parcă există şi astăzi o temere de cuvintele acestui mărturisitor. La Locurele, schitul de pe lângă Mânăstirea Lainici, părintele Adrian vieţuieşte alături de alţi doi monahi, în rânduiala de rugăciune şi nevoinţă care i-a fost dragă de când a călcat pragul mânăstirii. Bisericuţa, încălzită de focul din sobă, simplă dar plină de lumină şi har, pare a fi desprinsă din poveştile despre casa bunicilor. Părintele ieromonah Firmilian slujeşte Sfânta Liturghie, părintele Macarie îi dă din strană răspunsurile, iar părintele Adrian ascultă cu evlavie nefăţarnică, adesea căzând în genunchi cu fruntea la pământ, în ciuda vârstei şi a bolii. Fără nici o ornamentaţie artistică, slujba te umple pe nesimţite de încredinţarea lăuntrică a celor ce vor să fie şi deja sunt în inima iubitorilor de Hristos.
De multe ori, din nepricepere, vorbim lucruri nepotrivite despre aceşti părinţi, pe care încercăm să-i adaptăm convingerilor şi trăirilor noastre. Aşa s-a întâmplat şi cu părintele Adrian, a cărui prezentare într-o revistă, pe care altfel o citesc cu plăcere, s-a transformat în prilej de parti pris politic şi a lăsat în urmă persoana duhovnicului. Cu siguranţă că şi orice comentariu al meu ar face nedreptate cuvintelor părintelui Adrian, din cauza percepţiei mele duhovniceşti înguste. De aceea am socotit că cel mai bine este să las cuvintele aşa cum au fost ele rostite, în chilie şi în biserică, într-un început de noiembrie vântos şi înzăpezit.
Trăim vremurile tiraniei lui antihrist. Totul a început cu Lucifer, care din mândrie a vrut să fie mai sus decât Dumnezeu, şi-a dorit libertatea absolută, să nu se supună legilor lui Dumnezeu. Astăzi Băsescu spune „vreau libertate absolută”. Şi aprobă paradele homosexualilor... Al doilea moment a fost cel al construirii turnului Babel. Urmaşii celor de atunci au făcut revoluţia franceză, urlând „distrugeţi-l pe infamul Dumnezeu”.
Dumnezeu vrea să obţinem totul prin muncă. O fată a venit aici cu trei cruciuliţe pe haină şi am întrebat-o „de ce ai trei cruciuliţe?”. „Ca să trec la un examen”. Nu! Dumnezeu vrea să munceşti, prin muncă o să reuşeşti, nu cu trei tinichele. Dumnezeu te ajută să reţii, să înţelegi. Ca şi în rugăciune, care are trei faze. „Învaţă-mă îndreptările Tale”, apoi „înţelepţeşte-mă” ca să înţeleg ce am învăţat şi apoi „luminează-mă”.
Va veni vremea când nu ne vom mai putea ruga în obşte. Ne vom ruga lui Dumnezeu doar în duh şi în adevăr. Dumnezeu nu face deosebirea între monahi şi mireni, iar în calendar sunt mai mulţi mireni decât călugări. Astăzi rugăciunea se face mai bine pe ascuns, în familie, decât în public, în mânăstire. Europa vorbeşte astăzi despre „ciorile negre din România”. Vor transforma mânăstirile în centre turistice, cu sarmale, plăcinte moldoveneşti...
Statisticile nu redau niciodată adevărul. Cine credeţi voi că sunt creştinii? Cei 86% despre care vorbea Patriarhul Teoctist? Nu, ci cei care merg la slujbe, ţin posturile, se spovedesc, fac poruncile lui Dumnezeu.
Trebuie să ne rugăm şi pentru necredincioşi. Dumnezeu e Dumnezeu al viilor, nu al morţilor. În Împărăţia lui Dumnezeu toţi sunt vii.
Ruşii au dat mulţi mistici, iar eu l-am cunoscut pe Paulin Lecca, cel care a tradus „Pelerinul rus”, în care se vorbeşte despre Rugăciunea inimii. Deci ruşii spun că „Doamne Iisuse” e cea mai importantă rugăciune, dar eu îmi permit să-i contrazic. Pentru că Hristos, când ucenicii I-au cerut să-i înveţe să se roage, n-a fost în stare să-i înveţe „Doamne Iisuse”. I-a învăţat „Tatăl nostru” şi aceea e cea mai importantă rugăciune, pentru că zice Tatăl nostru, ne rugăm şi pentru ceilalţi. Gramatica română n-a preluat exact sensul original. Sensul original e „şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi să iertăm greşiţilor noştri”.
Cu o zi înainte de Răstignire, Maria lui Cleopa, soţia lui Zevedeu, mama apostolilor Iacob şi Ioan a mers la Mântuitorul. Ea văzuse că fiii ei erau feciorelnici nu doar cu trupul, ci nici cu gândul nu cugetaseră ceva întinat. Şi de aceea I-a cerut lui Hristos să-i pună cel mai aproape de El în Împărăţia Cerurilor. Erau într-adevăr feciorelnici, dar mai mare e smerenia. Ei au făcut această cerere din mândrie. Există mândrie cu dispreţ şi fără dispreţ. Ei nu-i dispreţuiau pe ceilalţi apostoli, doar pe ei se socoteau mai mari. La picioarele Crucii au fost trei Marii: Maria Magdalena, Maria lui Cleopa, mama celor doi, şi Maica Domnului. Hristos l-a încredinţat pe Ioan Maicii Domnului, care l-a învăţat smerenia. Sfântul Pavel a fost un apostol foarte bun pentru că a prigonit Biserica şi apoi, când i s-a arătat Hristos, s-a smerit şi a ajuns să urce, prin smerenie, până la al treilea cer. Ioan a învăţat însă de la Maica Domnului o smerenie şi mai mare, şi s-a urcat până la cerul cerurilor, unde a văzut cele descrise în Apocalipsă. Acestea vor fi înţelese când se vor petrece, de aceea nici marii Părinţi nu s-au încumetat să tâlcuiască Apocalipsa, înţelesurile sunt acoperite. Nu e bine deci să discutăm noi deocamdată despre Apocalipsă.
Mă bucur că m-aţi întrebat despre neam. Încă din Vechiul Testament, Moise se roagă pentru neam. „Eu nu sunt vrednic să intru în Pământul Făgăduinţei, dar măcar neamul meu să-l dobândească”. Iubirea de neam e iubită de Dumnezeu. Şi Pavel ţine la neamul său, chiar de ar fi el anatema. La păgâni aceasta era suprema lex, iubirea de neam. Dar creştinii o înţeleg pe aceasta mai bine, aşa cum au făcut voievozii noştri.
La Judecata de Apoi se va face selecţia, dar cernerea a început deja. În şcoli sau familii nu mai e voie să se spună că Dumnezeu l-a creat pe om.
Mânăstirile vor fi preluate de Ministerul Turismului. O să se mănânce, dar n-o să se mai bea apa cea vie, care e Mesia. Acum sunt vremurile în care oamenii se vor ruga doar în duh şi în adevăr. Pustnicii şi călugării se retrăgeau în codru. Dar care e azi cel mai des codru din România? Bucureşti! Cluj, Galaţi, Timişoara, unde vecinul de scară nu ştie de tine.
L-am studiat mult pe Herodot. Şi pe istoricii antici care vorbesc despre originea dacilor. Ei spun lucruri frumoase despre geţi, dar spun că nu erau uniţi, că erau mereu dezbinaţi. Asta e cea mai bună dovadă că suntem strănepoţii lor.
De multe ori, din nepricepere, vorbim lucruri nepotrivite despre aceşti părinţi, pe care încercăm să-i adaptăm convingerilor şi trăirilor noastre. Aşa s-a întâmplat şi cu părintele Adrian, a cărui prezentare într-o revistă, pe care altfel o citesc cu plăcere, s-a transformat în prilej de parti pris politic şi a lăsat în urmă persoana duhovnicului. Cu siguranţă că şi orice comentariu al meu ar face nedreptate cuvintelor părintelui Adrian, din cauza percepţiei mele duhovniceşti înguste. De aceea am socotit că cel mai bine este să las cuvintele aşa cum au fost ele rostite, în chilie şi în biserică, într-un început de noiembrie vântos şi înzăpezit.
Trăim vremurile tiraniei lui antihrist. Totul a început cu Lucifer, care din mândrie a vrut să fie mai sus decât Dumnezeu, şi-a dorit libertatea absolută, să nu se supună legilor lui Dumnezeu. Astăzi Băsescu spune „vreau libertate absolută”. Şi aprobă paradele homosexualilor... Al doilea moment a fost cel al construirii turnului Babel. Urmaşii celor de atunci au făcut revoluţia franceză, urlând „distrugeţi-l pe infamul Dumnezeu”.
Dumnezeu vrea să obţinem totul prin muncă. O fată a venit aici cu trei cruciuliţe pe haină şi am întrebat-o „de ce ai trei cruciuliţe?”. „Ca să trec la un examen”. Nu! Dumnezeu vrea să munceşti, prin muncă o să reuşeşti, nu cu trei tinichele. Dumnezeu te ajută să reţii, să înţelegi. Ca şi în rugăciune, care are trei faze. „Învaţă-mă îndreptările Tale”, apoi „înţelepţeşte-mă” ca să înţeleg ce am învăţat şi apoi „luminează-mă”.
Va veni vremea când nu ne vom mai putea ruga în obşte. Ne vom ruga lui Dumnezeu doar în duh şi în adevăr. Dumnezeu nu face deosebirea între monahi şi mireni, iar în calendar sunt mai mulţi mireni decât călugări. Astăzi rugăciunea se face mai bine pe ascuns, în familie, decât în public, în mânăstire. Europa vorbeşte astăzi despre „ciorile negre din România”. Vor transforma mânăstirile în centre turistice, cu sarmale, plăcinte moldoveneşti...
Statisticile nu redau niciodată adevărul. Cine credeţi voi că sunt creştinii? Cei 86% despre care vorbea Patriarhul Teoctist? Nu, ci cei care merg la slujbe, ţin posturile, se spovedesc, fac poruncile lui Dumnezeu.
Trebuie să ne rugăm şi pentru necredincioşi. Dumnezeu e Dumnezeu al viilor, nu al morţilor. În Împărăţia lui Dumnezeu toţi sunt vii.
Ruşii au dat mulţi mistici, iar eu l-am cunoscut pe Paulin Lecca, cel care a tradus „Pelerinul rus”, în care se vorbeşte despre Rugăciunea inimii. Deci ruşii spun că „Doamne Iisuse” e cea mai importantă rugăciune, dar eu îmi permit să-i contrazic. Pentru că Hristos, când ucenicii I-au cerut să-i înveţe să se roage, n-a fost în stare să-i înveţe „Doamne Iisuse”. I-a învăţat „Tatăl nostru” şi aceea e cea mai importantă rugăciune, pentru că zice Tatăl nostru, ne rugăm şi pentru ceilalţi. Gramatica română n-a preluat exact sensul original. Sensul original e „şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi să iertăm greşiţilor noştri”.
Cu o zi înainte de Răstignire, Maria lui Cleopa, soţia lui Zevedeu, mama apostolilor Iacob şi Ioan a mers la Mântuitorul. Ea văzuse că fiii ei erau feciorelnici nu doar cu trupul, ci nici cu gândul nu cugetaseră ceva întinat. Şi de aceea I-a cerut lui Hristos să-i pună cel mai aproape de El în Împărăţia Cerurilor. Erau într-adevăr feciorelnici, dar mai mare e smerenia. Ei au făcut această cerere din mândrie. Există mândrie cu dispreţ şi fără dispreţ. Ei nu-i dispreţuiau pe ceilalţi apostoli, doar pe ei se socoteau mai mari. La picioarele Crucii au fost trei Marii: Maria Magdalena, Maria lui Cleopa, mama celor doi, şi Maica Domnului. Hristos l-a încredinţat pe Ioan Maicii Domnului, care l-a învăţat smerenia. Sfântul Pavel a fost un apostol foarte bun pentru că a prigonit Biserica şi apoi, când i s-a arătat Hristos, s-a smerit şi a ajuns să urce, prin smerenie, până la al treilea cer. Ioan a învăţat însă de la Maica Domnului o smerenie şi mai mare, şi s-a urcat până la cerul cerurilor, unde a văzut cele descrise în Apocalipsă. Acestea vor fi înţelese când se vor petrece, de aceea nici marii Părinţi nu s-au încumetat să tâlcuiască Apocalipsa, înţelesurile sunt acoperite. Nu e bine deci să discutăm noi deocamdată despre Apocalipsă.
Mă bucur că m-aţi întrebat despre neam. Încă din Vechiul Testament, Moise se roagă pentru neam. „Eu nu sunt vrednic să intru în Pământul Făgăduinţei, dar măcar neamul meu să-l dobândească”. Iubirea de neam e iubită de Dumnezeu. Şi Pavel ţine la neamul său, chiar de ar fi el anatema. La păgâni aceasta era suprema lex, iubirea de neam. Dar creştinii o înţeleg pe aceasta mai bine, aşa cum au făcut voievozii noştri.
La Judecata de Apoi se va face selecţia, dar cernerea a început deja. În şcoli sau familii nu mai e voie să se spună că Dumnezeu l-a creat pe om.
Mânăstirile vor fi preluate de Ministerul Turismului. O să se mănânce, dar n-o să se mai bea apa cea vie, care e Mesia. Acum sunt vremurile în care oamenii se vor ruga doar în duh şi în adevăr. Pustnicii şi călugării se retrăgeau în codru. Dar care e azi cel mai des codru din România? Bucureşti! Cluj, Galaţi, Timişoara, unde vecinul de scară nu ştie de tine.
L-am studiat mult pe Herodot. Şi pe istoricii antici care vorbesc despre originea dacilor. Ei spun lucruri frumoase despre geţi, dar spun că nu erau uniţi, că erau mereu dezbinaţi. Asta e cea mai bună dovadă că suntem strănepoţii lor.
Tuesday, November 13, 2007
Masonerie, masoni
În ultimul timp, mai ales cu ocazia unor evenimente sau conflicte la nivel înalt din sfera publică, se vorbeşte din ce în ce mai mult despre francmasonerie. Subiectul nu e nou şi istoria modernă a omenirii şi a României a consemnat multe scrieri şi dispute pe această temă. Nu intenţionez să aduc aici o lămurire din perspectivă istorică sau doctrinară. Pentru aceasta avem o literatură exhaustivă. Şi, mai important, avem duhovnici. Despre masonerie s-a spus că e anticreştină, însă mulţi - masoni sau nu - au negat această acuzaţie, ba mai nou se vorbeşte şi despre o presupusă colaborare între Biserică şi această organizaţie, care în aparenţă a dobândit transparenţa oricărei instituţii publice. Ce ştim cu siguranţă e că atât catolicii cât şi ortodocşii au condamnat masoneria, iar în ceea ce priveşte Biserica Ortodoxă Română, acest lucru s-a făcut pe 11 martie 1937, printr-o decizie a Sfântului Sinod, rămasă în vigoare până astăzi, deşi mulţi se reped să o conteste.
Însă, repet, nu am de gând să fac un istoric al problemei. Voi lua doar declaraţiile destinate publicului, făcute de un înalt reprezentant al masoneriei române şi le voi analiza, pentru a vedea ce reiese din ele. Eugen Ovidiu Chirovici este Mare Maestru al Lojii Naţionale din România şi, în această calitate, a acordat acum ceva vreme un interviu "Cotidianului", în care expune pentru cititori - deci pentru marea masă - în cuvinte simple, esenţa organizaţiei din care face parte. Referirile la rolul pe care l-a avut masoneria în aderarea României la NATO şi UE ("Nu zic că, dacă n-ar fi fost masoneria, n-am fi intrat în NATO sau UE, dar am jucat un rol deosebit de important") nu fac decât să (re)nască aceleaşi întrebări: are masoneria vreo legătură cu acestea? Le conduce din umbră sau are vreo influenţă asupra deciziilor lor? Desigur, răspunsul întârzie să apară, dar sunt sugerate, ambiguu şi diversionist, diferite ipoteze, eventual pentru a adânci confuzia. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul afirmaţiilor de genul "Tăriceanu nu-i mason, Băsescu nu-i mason, Voiculescu nu-i mason", de parcă ar putea verifica cineva aceste lucruri. Nici despre Napoleon nu s-a demonstrat niciodată că a fost mason, şi cu toate acestea, mulţi istorici vorbesc despre ajutorul pe care l-ar fi primit de la "zidarii liberi". Şi apoi, cu alde-Tăriceanu, Băsescu şi Voiculescu am intrat în NATO şi în UE, către care - o spune domnul Chirovici însuşi mai sus - calea ne-a fost netezită de masonerie. Într-un cuvânt, informaţii vagi şi imposibil de verificat. Şi chiar dacă cel intervievat se contrazice, nimeni nu pare să observe: "Un mason nu poate spune despre altul că e mason. Se profită astfel de faptul că noi nu putem confirma sau infirma acest lucru şi se lansează tot felul de zvonuri" (sublinierea mea).
Când însă vine vorba despre doctrină, deşi menţionată în treacăt şi disparat, nu mai poate exista nici o confuzie. "Nu se discută chestiuni legate de politică sau confesionale. Sunt interzise, pentru că astfel de discuţii provoacă dezbinare între oameni". Aparent nimic neobişnuit. Mulţi scriitori, ziarişti sau muzicieni moderni susţin acelaşi lucru. Când însă ne referim la o organizaţie care a ajuns din ce în ce mai des să vorbească despre ataşamentul faţă de Dumnezeu, avem două variante: nediscutându-se "chestiuni confesionale", fie respectiva organizaţie este supraconfesională, adică sincretistă, tocmai potrivită într-un context new age - şi deci prin esenhţă anti-ortodoxă şi în general împotriva oricărei confesiuni creştine "clasice" - , fie este vorba despre un alt dumnezeu, în urmarea căruia nu există, cel puţin din perspectivă masonică, deosebiri confesionale. Mai departe expunerea domnului Chirovici devine şi mai limpede, "Masoneria nu e o asociaţie de caritate. Rolul important e de a contribui la evoluţia spirituală a membrilor săi, astfel că acolo unde îi va duce pe aceştia viaţa, să confirme învăţăturile masonice. Masoneria ia oameni buni şi îi face şi mai buni". În acest "progres spiritual", "instrucţia intelectuală e singurul criteriu". Iată deosebirea între masonerie şi creştinism. Aici e orgoliul încrederii neţărmurite în capacităţile intelectuale şi într-un progres fără Hristos, realizat doar pe baza învăţăturilor masonice. Credinţă iniţiatică de sorginte luciferică, diavolul fiind cel care le-a propus oamenilor să cunoască binele şi răul fără ajutorul lui Dumnezeu, să devină singuri dumnezei - adică, să evolueze spiritual. Orice creştere spirituală care Îl exclude pe Hristos este anticreştină. "Cine nu adună cu Mine risipeşte", spune Mântuitorul (Matei 12, 30), şi astfel învăţăturile masonice se dovedesc a fi contrare smereniei propovăduite de Biserică, pentru că învaţă o altă cale, care nu are nevoie de Fiul lui Dumnezeu, se poate lipsi de el, ba chiar, în cele din urmă, trebuie să se lipsească de El pentru a fi deplină.
Ce spune Eugen Ovidiu Chirovici aici e puţin şi e pentru urechile "profanilor". Însă şi din atât putem înţelege că o presupusă alianţă între creştinism şi masonerie, între Biserică şi vreo lojă, nu poate fi decât o minciună. Iar decizia Sfântului Sinod din 11 martie 1937 este la fel de întemeiată astăzi ca şi în vremea când a fost redactată.
Însă, repet, nu am de gând să fac un istoric al problemei. Voi lua doar declaraţiile destinate publicului, făcute de un înalt reprezentant al masoneriei române şi le voi analiza, pentru a vedea ce reiese din ele. Eugen Ovidiu Chirovici este Mare Maestru al Lojii Naţionale din România şi, în această calitate, a acordat acum ceva vreme un interviu "Cotidianului", în care expune pentru cititori - deci pentru marea masă - în cuvinte simple, esenţa organizaţiei din care face parte. Referirile la rolul pe care l-a avut masoneria în aderarea României la NATO şi UE ("Nu zic că, dacă n-ar fi fost masoneria, n-am fi intrat în NATO sau UE, dar am jucat un rol deosebit de important") nu fac decât să (re)nască aceleaşi întrebări: are masoneria vreo legătură cu acestea? Le conduce din umbră sau are vreo influenţă asupra deciziilor lor? Desigur, răspunsul întârzie să apară, dar sunt sugerate, ambiguu şi diversionist, diferite ipoteze, eventual pentru a adânci confuzia. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul afirmaţiilor de genul "Tăriceanu nu-i mason, Băsescu nu-i mason, Voiculescu nu-i mason", de parcă ar putea verifica cineva aceste lucruri. Nici despre Napoleon nu s-a demonstrat niciodată că a fost mason, şi cu toate acestea, mulţi istorici vorbesc despre ajutorul pe care l-ar fi primit de la "zidarii liberi". Şi apoi, cu alde-Tăriceanu, Băsescu şi Voiculescu am intrat în NATO şi în UE, către care - o spune domnul Chirovici însuşi mai sus - calea ne-a fost netezită de masonerie. Într-un cuvânt, informaţii vagi şi imposibil de verificat. Şi chiar dacă cel intervievat se contrazice, nimeni nu pare să observe: "Un mason nu poate spune despre altul că e mason. Se profită astfel de faptul că noi nu putem confirma sau infirma acest lucru şi se lansează tot felul de zvonuri" (sublinierea mea).
Când însă vine vorba despre doctrină, deşi menţionată în treacăt şi disparat, nu mai poate exista nici o confuzie. "Nu se discută chestiuni legate de politică sau confesionale. Sunt interzise, pentru că astfel de discuţii provoacă dezbinare între oameni". Aparent nimic neobişnuit. Mulţi scriitori, ziarişti sau muzicieni moderni susţin acelaşi lucru. Când însă ne referim la o organizaţie care a ajuns din ce în ce mai des să vorbească despre ataşamentul faţă de Dumnezeu, avem două variante: nediscutându-se "chestiuni confesionale", fie respectiva organizaţie este supraconfesională, adică sincretistă, tocmai potrivită într-un context new age - şi deci prin esenhţă anti-ortodoxă şi în general împotriva oricărei confesiuni creştine "clasice" - , fie este vorba despre un alt dumnezeu, în urmarea căruia nu există, cel puţin din perspectivă masonică, deosebiri confesionale. Mai departe expunerea domnului Chirovici devine şi mai limpede, "Masoneria nu e o asociaţie de caritate. Rolul important e de a contribui la evoluţia spirituală a membrilor săi, astfel că acolo unde îi va duce pe aceştia viaţa, să confirme învăţăturile masonice. Masoneria ia oameni buni şi îi face şi mai buni". În acest "progres spiritual", "instrucţia intelectuală e singurul criteriu". Iată deosebirea între masonerie şi creştinism. Aici e orgoliul încrederii neţărmurite în capacităţile intelectuale şi într-un progres fără Hristos, realizat doar pe baza învăţăturilor masonice. Credinţă iniţiatică de sorginte luciferică, diavolul fiind cel care le-a propus oamenilor să cunoască binele şi răul fără ajutorul lui Dumnezeu, să devină singuri dumnezei - adică, să evolueze spiritual. Orice creştere spirituală care Îl exclude pe Hristos este anticreştină. "Cine nu adună cu Mine risipeşte", spune Mântuitorul (Matei 12, 30), şi astfel învăţăturile masonice se dovedesc a fi contrare smereniei propovăduite de Biserică, pentru că învaţă o altă cale, care nu are nevoie de Fiul lui Dumnezeu, se poate lipsi de el, ba chiar, în cele din urmă, trebuie să se lipsească de El pentru a fi deplină.
Ce spune Eugen Ovidiu Chirovici aici e puţin şi e pentru urechile "profanilor". Însă şi din atât putem înţelege că o presupusă alianţă între creştinism şi masonerie, între Biserică şi vreo lojă, nu poate fi decât o minciună. Iar decizia Sfântului Sinod din 11 martie 1937 este la fel de întemeiată astăzi ca şi în vremea când a fost redactată.
Thursday, November 1, 2007
O poveste multiculturală
Acum câţiva ani am participat, în calitate de traducător, la un seminar pe teme europene, unde printre alte inepţii, Călin Nu-Ştiu-Cum din Cluj sau Timişoara – „expert” foarte apreciat de confraţii lui europeni – explica publicului entuziast cum trebuie să-i căutăm şi să-i identificăm pe rasişti. Asta pentru că mulţi sunt rasişti chiar dacă spun că nu sunt, ba unii sunt rasişti chiar fără să ştie. Pe scurt, metodologia amintea până în detalii de căutarea de către comunişti a „duşmanilor poporului”, ascunşi peste tot, şi trebuind identificaţi pentru a-şi primi pedeapsa la Canal, Gherla, Aiud, şi de aici eventual în gropile comune. Mentalitatea tip „big brother” face adepţi în noul sistem dominat de religia corectitudinii politice. Toată lumea care nu e de acord ca o minoritate să aibă toate drepturile, chiar şi cele care sfidează majoritatea, trebuie condamnată în numele luminosului multiculturalism. Dacă nu-i ridicăm în slăvi pe minoritari, punându-ne în acelaşi timp cenuşă în cap pentru grelele persecuţii la care i-am supus, suntem nişte duşmani ai orânduirii, rasişti netrebnici sau fundamentalişti odioşi.
Am văzut de asemenea, de multe ori, ţigani şi ţigănci care se plângeau de discriminarea la care sunt supuşi, ţipau că nu pot să înveţe normal şi nu sunt trataţi cum se cuvine de românii majoritari. O asemenea purtătoare a plângerilor etniei sale terminase liceul şi facultatea, alături de alţi copii români, fără nici o diferenţiere. Liceul, unul de elită în acea vreme. Spun asta nu pentru că e acelaşi pe care l-am făcut şi eu, ci pentru că, la începutul anilor 90, statisticile atestau că era unul dintre cele mai bune din ţară. Am cunoscut ţigani care au beneficiat de locurile suplimentare garantate de statul român în universităţi. („Cine are ceva împotriva acestor locuri, este rasist”, spunea expertul Nu-Ştiu-Cum). Şi aceştia se plângeau. Uneori chiar îşi scriau plângerile pe un flipchart. „Ţigani sunt discriminaţi”. Ce mai contează un „i” în plus sau în minus? Ortografia nu e probă de admitere, iar studiile sunt oricum garantate. „E jignitor pentru noi să auzim cântece de genul noi suntem români, noi suntem aici pe veci stăpâni. E discriminare”.
Se cere României să-şi asume greşelile şi slăbiciunile, să recunoască stadiul jalnic în care se află şi nivelul scăzut de educaţie şi civilizaţie al cetăţenilor săi care nu odată au înspăimântat Europa. Şi este o pretenţie cât se poate de justificată. Da, trebuie să ne recunoaştem precaritatea spirituală şi educaţională. Dar aşa trebuie să facem toţi. Nu doar noi.
Ţiganii – expresie incorectă politică, azi nu mai avem voie să le zicem decât rromi – au tot felul de partide şi organizaţii, care se plâng, în auzul tuturor, de discriminările la care sunt supuşi. Şi care, a venit odată vremea să o zicem răspicat, NU EXISTĂ! Unii ţigani sunt apostrofaţi? Aşa e, la fel şi unii dintre cei care poartă ochelari (în copilărie aproape că mă obişnuisem ca unii colegi să-mi spună „chiorule”). Unii ţigani sunt bătuţi fiindcă sunt ţigani? Poate, la fel şi unii dintre rockeri pentru că au părul lung. O discriminare ca atitudine generală nu există. Poate doar cea pozitivă despre care vorbeam mai sus, cu locurile suplimentare pentru ţigani, justificate prin sărăcia extremă a membrilor acestei etnii, de parcă n-ar fi zeci de mii de români care trăiesc la limita subzistenţei şi n-au cum să-şi dea copiii la şcoală. Dar asociaţiile se plâng. Şi că se plâng n-ar fi atât de grav – e dreptul fiecăruia să spună ce vrea – însă când vine vremea asumării unei responsabilităţi... tăcere. „I-aţi văzut Dumneavoastră pe cei din Italia că sunt mai bruneţei şi aţi tras repede concluzia că sunt ţigani”, spunea acum câteva zile o reprezentantă a Partidei Rromilor, candidată la parlamentul european.
Cu alte cuvinte, România trage ponoasele de pe urma violenţelor ţiganilor, care nu recunosc nimic, şi tot România trebuie să-şi ia şi sancţiuni pentru că, pasămite, i-ar discrimina. Sigur, avem şi români neaoşi, de-ai noştri – şi nu puţini – care ne fac „reclamă” în ţară şi peste hotare. La fel de sigur e că ţiganii ce înspăimântă Italia şi nu numai sunt cetăţeni români şi astfel, vrând nevrând, ai noştri. Nu avem ce face decât să ni-i asumăm. Dar mergând mai departe cu politica struţului, lucrurile nu vor face decât să se agraveze. Atâta timp cât ţiganii se vor plânge în continuare de cum îi persecutăm noi, dar pe cei dintre ei care calcă în picioare ţara – din interior şi din exterior – fie nu-i recunosc, fie-i scuză, România va suferi şi de vină va fi... tot ea.
Detest generalizările şi nu cred că oamenii pot fi judecaţi pe criterii rasiale (sau naţionale). Cred de asemenea că atunci când unii membri ai unei naţiuni, ai unei comunităţi, ai unei etnii creează probleme, comunitatea respectivă este datoare să rezolve acele probleme. Şi dacă nu poate, măcar să nu le nege. Avem o problemă în Europa şi în lume, iar de vină sunt, în acest moment, nişte ţigani. Nu toţi ţiganii. Dar la fel cum România este responsabilă pentru faptele unor cetăţeni ai săi, iar românii nu pot ieşi din marasm fără să îşi recunoască situaţia precară, conducătorii comunităţilor de ţigani sunt chemate să facă acelaşi lucru. Soluţiile nu sunt simple. Dar pentru a fi viabile trebuie să înceapă cu adevărul. Nu minciunile despre discriminare, adevărul despre comunităţile care sunt leagăne pentru infractori şi asasini.
De multe ori ne e frică să umblăm singuri în anumite zone. „Din cauza ţiganilor”, spunem, şi poate greşim generalizând, dar poate există în temerea noastră şi un sâmbure de adevăr. Socotesc că guvernul italian a fost blând. Cred că dacă i-ar fi expulzat pe toţi cetăţenii români care sunt de mai puţin de cinci ani cu forme legale în Italia, măsura ar fi fost de înţeles. Până una-alta, români dintre cei care odinioară se temeau să se plimbe noaptea prin Ferentari, spunând că se tem de ţigani, astăzi, în Italia, nu au curajul să doarmă sau să iasă din case. De ce? „Din cauza ţiganilor”, spun unii. Poate greşesc, generalizând. Dar poate există în temerea lor un sâmbure de adevăr. Adevăr pe care, în numele religiei corectitudinii politice, nu mai avem voie să-l rostim. Şi din rana noastră continuă să iasă puroi, răspândind infecţia peste toţi, români şi ţigani. Dumnezeu să ne ajute!
Am văzut de asemenea, de multe ori, ţigani şi ţigănci care se plângeau de discriminarea la care sunt supuşi, ţipau că nu pot să înveţe normal şi nu sunt trataţi cum se cuvine de românii majoritari. O asemenea purtătoare a plângerilor etniei sale terminase liceul şi facultatea, alături de alţi copii români, fără nici o diferenţiere. Liceul, unul de elită în acea vreme. Spun asta nu pentru că e acelaşi pe care l-am făcut şi eu, ci pentru că, la începutul anilor 90, statisticile atestau că era unul dintre cele mai bune din ţară. Am cunoscut ţigani care au beneficiat de locurile suplimentare garantate de statul român în universităţi. („Cine are ceva împotriva acestor locuri, este rasist”, spunea expertul Nu-Ştiu-Cum). Şi aceştia se plângeau. Uneori chiar îşi scriau plângerile pe un flipchart. „Ţigani sunt discriminaţi”. Ce mai contează un „i” în plus sau în minus? Ortografia nu e probă de admitere, iar studiile sunt oricum garantate. „E jignitor pentru noi să auzim cântece de genul noi suntem români, noi suntem aici pe veci stăpâni. E discriminare”.
Se cere României să-şi asume greşelile şi slăbiciunile, să recunoască stadiul jalnic în care se află şi nivelul scăzut de educaţie şi civilizaţie al cetăţenilor săi care nu odată au înspăimântat Europa. Şi este o pretenţie cât se poate de justificată. Da, trebuie să ne recunoaştem precaritatea spirituală şi educaţională. Dar aşa trebuie să facem toţi. Nu doar noi.
Ţiganii – expresie incorectă politică, azi nu mai avem voie să le zicem decât rromi – au tot felul de partide şi organizaţii, care se plâng, în auzul tuturor, de discriminările la care sunt supuşi. Şi care, a venit odată vremea să o zicem răspicat, NU EXISTĂ! Unii ţigani sunt apostrofaţi? Aşa e, la fel şi unii dintre cei care poartă ochelari (în copilărie aproape că mă obişnuisem ca unii colegi să-mi spună „chiorule”). Unii ţigani sunt bătuţi fiindcă sunt ţigani? Poate, la fel şi unii dintre rockeri pentru că au părul lung. O discriminare ca atitudine generală nu există. Poate doar cea pozitivă despre care vorbeam mai sus, cu locurile suplimentare pentru ţigani, justificate prin sărăcia extremă a membrilor acestei etnii, de parcă n-ar fi zeci de mii de români care trăiesc la limita subzistenţei şi n-au cum să-şi dea copiii la şcoală. Dar asociaţiile se plâng. Şi că se plâng n-ar fi atât de grav – e dreptul fiecăruia să spună ce vrea – însă când vine vremea asumării unei responsabilităţi... tăcere. „I-aţi văzut Dumneavoastră pe cei din Italia că sunt mai bruneţei şi aţi tras repede concluzia că sunt ţigani”, spunea acum câteva zile o reprezentantă a Partidei Rromilor, candidată la parlamentul european.
Cu alte cuvinte, România trage ponoasele de pe urma violenţelor ţiganilor, care nu recunosc nimic, şi tot România trebuie să-şi ia şi sancţiuni pentru că, pasămite, i-ar discrimina. Sigur, avem şi români neaoşi, de-ai noştri – şi nu puţini – care ne fac „reclamă” în ţară şi peste hotare. La fel de sigur e că ţiganii ce înspăimântă Italia şi nu numai sunt cetăţeni români şi astfel, vrând nevrând, ai noştri. Nu avem ce face decât să ni-i asumăm. Dar mergând mai departe cu politica struţului, lucrurile nu vor face decât să se agraveze. Atâta timp cât ţiganii se vor plânge în continuare de cum îi persecutăm noi, dar pe cei dintre ei care calcă în picioare ţara – din interior şi din exterior – fie nu-i recunosc, fie-i scuză, România va suferi şi de vină va fi... tot ea.
Detest generalizările şi nu cred că oamenii pot fi judecaţi pe criterii rasiale (sau naţionale). Cred de asemenea că atunci când unii membri ai unei naţiuni, ai unei comunităţi, ai unei etnii creează probleme, comunitatea respectivă este datoare să rezolve acele probleme. Şi dacă nu poate, măcar să nu le nege. Avem o problemă în Europa şi în lume, iar de vină sunt, în acest moment, nişte ţigani. Nu toţi ţiganii. Dar la fel cum România este responsabilă pentru faptele unor cetăţeni ai săi, iar românii nu pot ieşi din marasm fără să îşi recunoască situaţia precară, conducătorii comunităţilor de ţigani sunt chemate să facă acelaşi lucru. Soluţiile nu sunt simple. Dar pentru a fi viabile trebuie să înceapă cu adevărul. Nu minciunile despre discriminare, adevărul despre comunităţile care sunt leagăne pentru infractori şi asasini.
De multe ori ne e frică să umblăm singuri în anumite zone. „Din cauza ţiganilor”, spunem, şi poate greşim generalizând, dar poate există în temerea noastră şi un sâmbure de adevăr. Socotesc că guvernul italian a fost blând. Cred că dacă i-ar fi expulzat pe toţi cetăţenii români care sunt de mai puţin de cinci ani cu forme legale în Italia, măsura ar fi fost de înţeles. Până una-alta, români dintre cei care odinioară se temeau să se plimbe noaptea prin Ferentari, spunând că se tem de ţigani, astăzi, în Italia, nu au curajul să doarmă sau să iasă din case. De ce? „Din cauza ţiganilor”, spun unii. Poate greşesc, generalizând. Dar poate există în temerea lor un sâmbure de adevăr. Adevăr pe care, în numele religiei corectitudinii politice, nu mai avem voie să-l rostim. Şi din rana noastră continuă să iasă puroi, răspândind infecţia peste toţi, români şi ţigani. Dumnezeu să ne ajute!
Monday, October 29, 2007
Coloana sonoră - primii 30 de ani (III)
Dacă primul album a cărui apariţie am prins-o ca rocker a fost „Black Album” al lui Metallica (Metallica nouăş’unu, cum îi spunem noi), prima noutate aşteptată cu nerăbdare a fost „Fear of the Dark”, marea bucurie a începutului clasei a opta. În acelaşi timp, mult Slayer („South of Heaven” – „before you see the light you must diiiiiiiie”, apoi „Decade of Aggression” şi „Reign In Blood” înregistrate de la unul dintre noii comercianţi din Bacău), Sepultura („Arise”, cu „Dead Embryonic Cells” printre preferate) şi primele experienţe cu death-metal pur, Incubus, „Serpent Temptation” şi „Beyond the Unknown”. Descopăr metal ce cochetează cu hip-hop-ul prin Anthrax, „State of Euphoria”, care mă cucereşte din prima („Now It’s Dark”, „Make Me Laugh”) şi îmi place până astăzi mai mult decât „Among the Living”. Între timp, pe la şcoală se mai ascultă Eros Ramazotti sau Glenn Medeiros, „Nothing’s Gonna Change My Love For You” sau Milli Vanilli. Se întoarce din Germania bunul prieten Dani (ulterior poreclit Bitch), rapper cu geacă de colegiu, CD de gât şi molfăind Mars prin pauze, în timp ce noi ne mulţumeam cu un ecler. Foarte simpatic, dar în acelaşi timp foarte luat în râs pentru preferinţele sale muzicale, ce trec prin Snap, MC Hammer - de la care noi ajungem să-l descoperim şi pe Vanilla Ice - , Army of Lovers şi 2Live Crew. Ferm pe poziţiile sale, îşi găseşte şi o poreclă rap, „Danny D and the FBI”.
În acea perioadă descopăr un spaţiu semnificativ pentru evoluţia mea şi a altor prieteni: Piaţa Romană, cu berăria Grădiniţa, zonă populată de rockeri: zeci de rockeri în fiecare zi. Aici se stă, se fumează, se bea o bere sau o votcă, uneori se mai iscă şi câte o bătaie. Dar, mai ales, se discută despre muzică, se vând şi se cumpără casete, reviste, accesorii, se fac formaţii, se merge la concerte. Se întind tarabele pe trotuar şi aşa se completează încet-încet, în colaborare cu prietenul Alberto, care începea să cânte la ghitară, discografia Iron Maiden. După o perioadă în care sunt reticent faţă de aspectul grafic, îmi cumpăr albumul Death „Human” şi sunt absolut încântat: „Flattening of Emotions”, „Suicide Machine”. Urmează repede „Spiritual Healing” şi urletul din clasă, în pauze: „altering the futuuuuuuuuuuuuuuuuure”.
Într-o zi, îmi cumpăr fără să fi ascultat înainte Obituary, „Cause of Death”. Stând la masa din sufragerie cu tema la română alături, bag caseta, du play, îmi văd de treabă şi... când aud vocea, scap creionul din mână. Concluzie clară: „tre’ să învăţ şi eu să fac aşa”. (Altfel sunt impresionat de solistica melodică a lui James Murphy). Încep să descopăr şi „vechiturile”: Led Zeppelin (IV, ce altceva?), Jethro Tull. Mai repede sunt atras însă de Sex Pistols. Încep, ca toată lumea, cu „Never Mind the Bollocks”, dar de tocit tocesc „Flogging a Dead Horse”, iar piesa preferată devine în timp „The Great Rock’n’Roll Swindle” („and I love you with a knife”). Apar reviste peste reviste: „Rocker”, „Puls”, „Pop Rock & Sport” (ulterior „Pop Rock & Show”, apoi „Vox Pop Rock”) şi „Rock Mania”, cu versuri de piese la sfârşit. Apoi o broşură cu textele unor balade celebre, printre care „One”, Bob Dylan „Blowin’ In the Wind”, Led Zeppelin „Stairway to Heaven”. Începe alergătura pe la magazinul Concord, din zona Bulevardului Unirii, unde vânzători binevoitori îţi ţin „cărticica” CD-urilor sub vitrină, ca să poţi copia versurile. De aici ne luăm, Alberto, Alin şi cu mine, primele tricouri cu Slayer, albe, cu un diavol verde sub care scrie „root of all evil”. La puţin timp, Horaţiu, un coleg, îmi vinde tricoul lui negru cu „Live Undead”. Cu Alberto plănuim şi prima trupă, căreia eu îi spun Mesagerii Morţii şi el îi desenează un logo (un „scris original”) în spatele căruia tronează o cruce întoarsă. „Suntem creştini, dar cântăm despre lucruri ce ţin şi de întuneric, ca avertisment”, e motivaţia mea, dar până la urmă renunţăm la respectivul accesoriu grafic. Ca şi la trupă, de altfel, căci ne certăm, Alberto îmi fură versurile şi scoate o casetă cu el cântând la ghitară rece şi voce, sub care scrie: „all music and lyrics by Bolocan-Dan Alberto”. El şi Alin dau şi un „concert” într-un subsol al liceului, la bustul gol şi zăngănind una-alta, pretext pentru noi să fumăm ca şerpii, să înjurăm în voie şi prilej pentru profesori să fie... consternaţi.
Mă împrietenesc cu Larry, un coleg din clasa paralelă, A, şi una dintre primele discuţii porneşte de la o revistă pe care mi-o arată, cu Anthrax şi Metallica. Pasiunea care ne leagă apoi este însă cea pentru death-metal. Entombed, „Left Hand Path”, şi Lars Goran Petrov devine de pe atunci una dintre vocile mele preferate din gen. Dismember, „Like an Ever Flowing Stream” şi Protector, de la „Leviathan’s Desire” până la o discografie completă. Cu „Necroticism Descanting the Insalubrious” descoperim Carcass. Încântaţi să găsim la Concord un „Thrash’n’Burn”, supliment al „Rock Hard” dedicat segmentului mai dur. Articol amplu despre Death, primul contact cu Cannibal Corpse, Monstrosity, „Imperial Doom”. Le căutăm, le înregistrăm, le savurăm. Dan Dobre din B vine cu Pungent Stench, „Been Caught Buttering”, album gustat din primul moment şi de Alin, pe atunci unul dintre cei mai „cunoscători” rockeri din şcoală.
King Diamond, „The Eye”, una dintre cele mai plăcute surprize ale perioadei. Paşte la Câmpulung cu familia. Privesc din nou „Iisus din Nazaret”, cu aceeaşi emoţie ca prima dată. Din când în când, ascult poveştile horror ale Inchiziţiei sau „Fatal Portrait”. Copiez asiduu versuri. În rafturile unei prietene de familie, rătăcit, nici ea nu ştie cum, „Keeper of the Seven Keys, part 2”. Devine al meu. În preajma treptei învăţ la matematică ascultând „Piece of Mind” (nu s-au lipit calculele de mine, în schimb ştiu până azi pe de rost „O, God of earth and altar, bow down and hear our cry”), iar tata îmi aduce din Franţa „Haunting the Chapel”. Cu o zi înainte de examen, ca să-mi alung stresul, ies pe balconul interior şi slobozesc urlete à la Obituary, până când un vecin mă întreabă cu grai domol: „Ce-ai bă? ...Eşti bolnav?!”.
Vacanţă după treaptă la Câmpulung. Mor de plictiseală. Merg până la un perete pe care scrie cu grafitti „colţul rockerilor”, dar acolo nu e niciodată nimeni. În schimb fac cunoştinţă cu un confrate în ale gusturilor. Îi traduc articole din „Bravo”-ul german despre AC/DC, în schimb el îmi face cunoştinţă cu cele mai multe albume ale trupei. „Highway To Hell” e un clasic, fără îndoială („If You Want Blood” îmi place cel mai mult), dar preferatul meu devine „Dirty Deeds Done Dirty Cheap”. Tot de la acest nou prieten înregistrez single-uri Maiden (câţi mai ştiu piese-rarităţi ca „That Girl” sau „Juanita”?), care îmi întăresc pasiunea pentru această trupă extraordinară.
Annihilator, „Alice In Hell” şi „Never Neverland”. Judas Priest destul de greu la început, deşi, la apariţia Coca-Cola în România, luasem un afiş, îl lipisem pe perete şi scrisesem dedesubt „Rocka Rolla”. Mulţi dintre prietenii din Piaţa Romană, îmi spuneau însă: „Painkiller nu e Priest. E bun, dar nu e Priest”. În cele din urmă, trebuie să recunosc că îmi place. Următorul e „Sad Wings of Destiny”, şi aşa acopăr practic tot registrul expresiv al trupei. Mama îmi aduce din Franţa discuri cu „Killers” şi cu Black Sabbath, „The Eternal Idol” (album excelent, chiar dacă e cu Tony Martin). Mai departe, îmi achiziţionez eu încet-încet celelalte albume, cu Ozzy şi Dio. Tot mama vine cu primul cd-player şi cu cd-urile aferente, ce a ştiut şi ea: „Nothing Else Matters” (radio edit), primit de la RFI, Maiden, „From Here To Eternity” (single) şi „No Prayer For the Dying”, Motörhead, „1916”. În aceeaşi perioadă, cu prietenul din Romană Adi, zis Câinele Testament, îmi completez discografia King Diamond (la început Mercyful Fate nu-mi place, dar se remediază cu timpul) şi ascult şi „Iron Fist”. Încântat. Running Wild. „We are prisoners of our time, but we are still alive”. Morbid Angel, „Blessed Are the Sick” – devine automat una dintre preferinţe.
Nirvana mi-a plăcut fix o săptămână, când am ascultat prima dată, tot de la Câinele, „Nevermind”. Apoi începe să mă deranjeze asemănarea între piese şi, cu timpul, ajung să detest toată mişcarea grunge, cu vocile plângăcioase şi frustrările de copii abrutizaţi. „Smells Like Teen Spirit” e ok pentru pogo, dar atât. Primele concerte dure: Pansament, Transilvania, Tectonic, în Ecran Club. La fiecare piesă Tectonic mă mut mai aproape de ieşire, speriat de mosh-ul din faţă şi de un coleg, Mihai „Testament” zis „Neamţu’”, pe care îl cred când îmi povesteşte că vine din mijlocul unei bătălii unde s-a luptat cu o rangă. A doua zi, la şcoală, povestim mândri ce viteji am fost... cu ranga.
Începe să se strecoare în raft şi câte o casetă cu clasică. În general, cu excepţia lui Mozart şi Bach, sunt „recomandările” din interviuri. Tom Araya spune că ascultă Haydn ca să se liniştească, iau şi eu la rând câteva simfonii. Jeff Walker de la Carcass se declară fascinat de Stravinski şi Prokofiev, caut şi eu să prind o frântură. Bach mă atrage prin aerul solemn al compoziţiilor religioase. Ascult apoi şi Brandenburgicele, impresionat de ordinea arhitecturală a construcţiei (desigur, pe atunci îmi era greu să mă exprim în acest sens). Vivaldi, „Anotimpurile”. În războiul rock versus Depeche, am aceeaşi poziţie până astăzi: nu-i suport pe DM. Între timp, primesc un nou tricou: Megadeth, „Rust In Peace”. Liceul poate să înceapă liniştit.
În acea perioadă descopăr un spaţiu semnificativ pentru evoluţia mea şi a altor prieteni: Piaţa Romană, cu berăria Grădiniţa, zonă populată de rockeri: zeci de rockeri în fiecare zi. Aici se stă, se fumează, se bea o bere sau o votcă, uneori se mai iscă şi câte o bătaie. Dar, mai ales, se discută despre muzică, se vând şi se cumpără casete, reviste, accesorii, se fac formaţii, se merge la concerte. Se întind tarabele pe trotuar şi aşa se completează încet-încet, în colaborare cu prietenul Alberto, care începea să cânte la ghitară, discografia Iron Maiden. După o perioadă în care sunt reticent faţă de aspectul grafic, îmi cumpăr albumul Death „Human” şi sunt absolut încântat: „Flattening of Emotions”, „Suicide Machine”. Urmează repede „Spiritual Healing” şi urletul din clasă, în pauze: „altering the futuuuuuuuuuuuuuuuuure”.
Într-o zi, îmi cumpăr fără să fi ascultat înainte Obituary, „Cause of Death”. Stând la masa din sufragerie cu tema la română alături, bag caseta, du play, îmi văd de treabă şi... când aud vocea, scap creionul din mână. Concluzie clară: „tre’ să învăţ şi eu să fac aşa”. (Altfel sunt impresionat de solistica melodică a lui James Murphy). Încep să descopăr şi „vechiturile”: Led Zeppelin (IV, ce altceva?), Jethro Tull. Mai repede sunt atras însă de Sex Pistols. Încep, ca toată lumea, cu „Never Mind the Bollocks”, dar de tocit tocesc „Flogging a Dead Horse”, iar piesa preferată devine în timp „The Great Rock’n’Roll Swindle” („and I love you with a knife”). Apar reviste peste reviste: „Rocker”, „Puls”, „Pop Rock & Sport” (ulterior „Pop Rock & Show”, apoi „Vox Pop Rock”) şi „Rock Mania”, cu versuri de piese la sfârşit. Apoi o broşură cu textele unor balade celebre, printre care „One”, Bob Dylan „Blowin’ In the Wind”, Led Zeppelin „Stairway to Heaven”. Începe alergătura pe la magazinul Concord, din zona Bulevardului Unirii, unde vânzători binevoitori îţi ţin „cărticica” CD-urilor sub vitrină, ca să poţi copia versurile. De aici ne luăm, Alberto, Alin şi cu mine, primele tricouri cu Slayer, albe, cu un diavol verde sub care scrie „root of all evil”. La puţin timp, Horaţiu, un coleg, îmi vinde tricoul lui negru cu „Live Undead”. Cu Alberto plănuim şi prima trupă, căreia eu îi spun Mesagerii Morţii şi el îi desenează un logo (un „scris original”) în spatele căruia tronează o cruce întoarsă. „Suntem creştini, dar cântăm despre lucruri ce ţin şi de întuneric, ca avertisment”, e motivaţia mea, dar până la urmă renunţăm la respectivul accesoriu grafic. Ca şi la trupă, de altfel, căci ne certăm, Alberto îmi fură versurile şi scoate o casetă cu el cântând la ghitară rece şi voce, sub care scrie: „all music and lyrics by Bolocan-Dan Alberto”. El şi Alin dau şi un „concert” într-un subsol al liceului, la bustul gol şi zăngănind una-alta, pretext pentru noi să fumăm ca şerpii, să înjurăm în voie şi prilej pentru profesori să fie... consternaţi.
Mă împrietenesc cu Larry, un coleg din clasa paralelă, A, şi una dintre primele discuţii porneşte de la o revistă pe care mi-o arată, cu Anthrax şi Metallica. Pasiunea care ne leagă apoi este însă cea pentru death-metal. Entombed, „Left Hand Path”, şi Lars Goran Petrov devine de pe atunci una dintre vocile mele preferate din gen. Dismember, „Like an Ever Flowing Stream” şi Protector, de la „Leviathan’s Desire” până la o discografie completă. Cu „Necroticism Descanting the Insalubrious” descoperim Carcass. Încântaţi să găsim la Concord un „Thrash’n’Burn”, supliment al „Rock Hard” dedicat segmentului mai dur. Articol amplu despre Death, primul contact cu Cannibal Corpse, Monstrosity, „Imperial Doom”. Le căutăm, le înregistrăm, le savurăm. Dan Dobre din B vine cu Pungent Stench, „Been Caught Buttering”, album gustat din primul moment şi de Alin, pe atunci unul dintre cei mai „cunoscători” rockeri din şcoală.
King Diamond, „The Eye”, una dintre cele mai plăcute surprize ale perioadei. Paşte la Câmpulung cu familia. Privesc din nou „Iisus din Nazaret”, cu aceeaşi emoţie ca prima dată. Din când în când, ascult poveştile horror ale Inchiziţiei sau „Fatal Portrait”. Copiez asiduu versuri. În rafturile unei prietene de familie, rătăcit, nici ea nu ştie cum, „Keeper of the Seven Keys, part 2”. Devine al meu. În preajma treptei învăţ la matematică ascultând „Piece of Mind” (nu s-au lipit calculele de mine, în schimb ştiu până azi pe de rost „O, God of earth and altar, bow down and hear our cry”), iar tata îmi aduce din Franţa „Haunting the Chapel”. Cu o zi înainte de examen, ca să-mi alung stresul, ies pe balconul interior şi slobozesc urlete à la Obituary, până când un vecin mă întreabă cu grai domol: „Ce-ai bă? ...Eşti bolnav?!”.
Vacanţă după treaptă la Câmpulung. Mor de plictiseală. Merg până la un perete pe care scrie cu grafitti „colţul rockerilor”, dar acolo nu e niciodată nimeni. În schimb fac cunoştinţă cu un confrate în ale gusturilor. Îi traduc articole din „Bravo”-ul german despre AC/DC, în schimb el îmi face cunoştinţă cu cele mai multe albume ale trupei. „Highway To Hell” e un clasic, fără îndoială („If You Want Blood” îmi place cel mai mult), dar preferatul meu devine „Dirty Deeds Done Dirty Cheap”. Tot de la acest nou prieten înregistrez single-uri Maiden (câţi mai ştiu piese-rarităţi ca „That Girl” sau „Juanita”?), care îmi întăresc pasiunea pentru această trupă extraordinară.
Annihilator, „Alice In Hell” şi „Never Neverland”. Judas Priest destul de greu la început, deşi, la apariţia Coca-Cola în România, luasem un afiş, îl lipisem pe perete şi scrisesem dedesubt „Rocka Rolla”. Mulţi dintre prietenii din Piaţa Romană, îmi spuneau însă: „Painkiller nu e Priest. E bun, dar nu e Priest”. În cele din urmă, trebuie să recunosc că îmi place. Următorul e „Sad Wings of Destiny”, şi aşa acopăr practic tot registrul expresiv al trupei. Mama îmi aduce din Franţa discuri cu „Killers” şi cu Black Sabbath, „The Eternal Idol” (album excelent, chiar dacă e cu Tony Martin). Mai departe, îmi achiziţionez eu încet-încet celelalte albume, cu Ozzy şi Dio. Tot mama vine cu primul cd-player şi cu cd-urile aferente, ce a ştiut şi ea: „Nothing Else Matters” (radio edit), primit de la RFI, Maiden, „From Here To Eternity” (single) şi „No Prayer For the Dying”, Motörhead, „1916”. În aceeaşi perioadă, cu prietenul din Romană Adi, zis Câinele Testament, îmi completez discografia King Diamond (la început Mercyful Fate nu-mi place, dar se remediază cu timpul) şi ascult şi „Iron Fist”. Încântat. Running Wild. „We are prisoners of our time, but we are still alive”. Morbid Angel, „Blessed Are the Sick” – devine automat una dintre preferinţe.
Nirvana mi-a plăcut fix o săptămână, când am ascultat prima dată, tot de la Câinele, „Nevermind”. Apoi începe să mă deranjeze asemănarea între piese şi, cu timpul, ajung să detest toată mişcarea grunge, cu vocile plângăcioase şi frustrările de copii abrutizaţi. „Smells Like Teen Spirit” e ok pentru pogo, dar atât. Primele concerte dure: Pansament, Transilvania, Tectonic, în Ecran Club. La fiecare piesă Tectonic mă mut mai aproape de ieşire, speriat de mosh-ul din faţă şi de un coleg, Mihai „Testament” zis „Neamţu’”, pe care îl cred când îmi povesteşte că vine din mijlocul unei bătălii unde s-a luptat cu o rangă. A doua zi, la şcoală, povestim mândri ce viteji am fost... cu ranga.
Începe să se strecoare în raft şi câte o casetă cu clasică. În general, cu excepţia lui Mozart şi Bach, sunt „recomandările” din interviuri. Tom Araya spune că ascultă Haydn ca să se liniştească, iau şi eu la rând câteva simfonii. Jeff Walker de la Carcass se declară fascinat de Stravinski şi Prokofiev, caut şi eu să prind o frântură. Bach mă atrage prin aerul solemn al compoziţiilor religioase. Ascult apoi şi Brandenburgicele, impresionat de ordinea arhitecturală a construcţiei (desigur, pe atunci îmi era greu să mă exprim în acest sens). Vivaldi, „Anotimpurile”. În războiul rock versus Depeche, am aceeaşi poziţie până astăzi: nu-i suport pe DM. Între timp, primesc un nou tricou: Megadeth, „Rust In Peace”. Liceul poate să înceapă liniştit.
Thursday, October 25, 2007
De la american la universal
Scriam, acum câţiva ani, că, dincolo de rock nu mă regăsesc în peisajul cultural american, în ciuda unor admiraţii nedisimulate, de la Poe la jazz sau de la Hemingway la Stephen King. De fapt, acest din urmă autor a constituit dintotdeauna excepţia, cel care pe lângă uimirea înaintea scrierilor sale m-a făcut să mă simt adesea acasă într-un decor altfel străin. În anul în care scriam acestea îl descoperisem şi pe „Marele Gatsby”, prin care Fitzgerald a vorbit nemijlocit inimii şi minţii mele deopotrivă.
Lucrurile s-au mai schimbat şi, fără a fi azi – şi nu voi fi, pesemne, niciodată – fan al „the American way”, am găsit în America din ce în ce mai multe mărturii ale marii comori lăsate de Dumnezeu nouă, adâncimea trăirii omeneşti. Privind panorama culturii americane, ochii mi-au căzut pe Faulkner. „Zgomotul şi furia” este una dintre cele mai complexe şi solide construcţii literare pe care mi-a fost dat să le întâlnesc, construită pas cu pas cu măiestrie şi mai ales cu o viziune absolut covârşitoare. Prin ceea ce pare a fi greoi, Faulkner este de fapt măreţ. Scrisul se revarsă ca un torent, ca un Mississipi învolburat, ale cărui ape te iau într-o vâltoare vie. „Zgomotul şi furia” e ca un tablou din care nu vezi la început decât detaliile, şi pe acelea de foarte aproape, astfel încât sfârşitul aduce distanţarea şi privirea de ansamblu ale cărei elemente compoziţionale capătă, în cele din urmă sens.
Sufletul american ţi se relevă, prin Faulkner, netrucat, cu toată măreţia, vanitatea şi nobleţea lui, răpire, bunătate, incest, furie, risipire, putere de a dăinui. Experienţa permanentă a frontierei – ţară nouă, lume nouă, moravuri noi, Sudul cu valorile sale în dezintegrare – ar putea fi una dintre cele mai importante contribuţii ale Americii la spiritualitatea omenească privită ca un întreg atoatecuprinzător. Lupta pentru o statornicie iluzorie, un spirit nomad al celor care s-au aşezat şi neclintirea tăcută şi demnă a unora ce par a fi nomazi, „omul poate fi distrus, dar nu poate fi niciodată înfrânt” (Hemingway). Fluxul nestăvilit al subconştientului nu e aici licenţă gratuită, ci expresie a conştiinţei zbuciumate a omului nepregătit să facă faţă încleştării între vechi şi nou, onoare şi lipsa valorilor, eterna luptă între a fi şi a nu fi. Timpul pare să macine totul, impasibil duşman în mijlocul panoramei deşertăciunilor, cu neputinţă de stăvilit, de înfrânt. „Nici o bătălie nu e câştigată vreodată (...) Nici măcar nu mai există bătălii. Câmpul de luptă nu face altceva decât să-i dezvăluie omului propria lui nebunie şi deznădejde, şi victoria este o iluzie a filozofilor şi nebunilor”. Vorbele amare rostite parcă în răspăr, o luptă disperată dar niciodată abandonată, pe care alţii au dus-o mereu mai departe când primii au căzut pradă amărăciunii. Nimicnicia omenească pare să copleşească totul („Omul este suma a tot ce pofteşti. O problemă a unor proprietăţi impure dusă cu efort până la nimicul invariabil: partidă remiză între dorinţă şi un pumn de ţărână”) dar viaţa, în toată splendoarea şi cruzimea ei, neagă mereu sfârşitul printr-o perseverenţă între instinct animalic şi discretă scânteie divină. Tragedia omenească precum un râu ce sapă în stâncă şi o modelează, dezvăluind frumuseţi nebănuite. Viaţa omului, dusă până la detaliile cele mai mărunte, până la punctul de unire cu vegetalul şi mineralul, este marea pasiune a lui Faulkner şi a lumii sale. Retardaţi, ambiţioşi, lipsiţi de scrupule, devotaţi, curve, doborâţi de viaţă, sclavi, stăpâni fără stăpânire, toţi aceşti oameni, în acelaşi timp chipuri ale unei aceleiaşi naturi omeneşti sunt expresia unei bogăţii parcă fără sfârşit. Lumea văzută prin ochii lor e locul minunii în desfăşurare a vieţii. Şi tocmai pentru că e atât de american, omul lui Faulkner e atât de universal, ca o dovadă că fiinţa nu dobândeşte realitate decât personificată şi că universalul în sine nu poate fi exprimat decât prin particular. Sudul muribund s-a coagulat în mijlocul dezintegrării şi cele mai mărginaşe elemente au ajuns purtătoare de tot. Cuvântul despre ei este cuvântul despre omenire, despre fiecare dintre cei care vor şti să deosebească duhurile în clipa hotărâtoare: „Ei au dăinuit”.
Faulkner e un cioplitor în stâncă, fondator al unei măreţii ce proiectează spiritul american în galeria universală a omenirii. Şi dacă unul dintre sfârşiturile ce ne bântuie va pustii America ca în „Apocalipsul” lui Stephen King, printre ruine părăsite, ţinându-se cu greu, un ultim fugar va vedea o tăblie care se încăpăţânează să nu cadă, inutilă şi vană, cu un nume poate demult uitat: William Faulkner. (Încerc să creez o nuanţă care să deosebească, în acest context, „vanitatea” de „deşertăciune”, iar „vanul” să capete, în inutilitatea sa, o aură de nobleţe, nobleţe care-L sensibilizează pe Dumnezeu Însuşi, în mărinimia Sa. „Dumnezeu e un boier, un gentleman”, spunea Steinhardt. „Dumnezeu este nu numai un gentleman dotat cu simţul umorului, ci şi originar din Kentucky”, cugetă un personaj al lui Faulkner. Şi oare nu are dreptate?)
Lucrurile s-au mai schimbat şi, fără a fi azi – şi nu voi fi, pesemne, niciodată – fan al „the American way”, am găsit în America din ce în ce mai multe mărturii ale marii comori lăsate de Dumnezeu nouă, adâncimea trăirii omeneşti. Privind panorama culturii americane, ochii mi-au căzut pe Faulkner. „Zgomotul şi furia” este una dintre cele mai complexe şi solide construcţii literare pe care mi-a fost dat să le întâlnesc, construită pas cu pas cu măiestrie şi mai ales cu o viziune absolut covârşitoare. Prin ceea ce pare a fi greoi, Faulkner este de fapt măreţ. Scrisul se revarsă ca un torent, ca un Mississipi învolburat, ale cărui ape te iau într-o vâltoare vie. „Zgomotul şi furia” e ca un tablou din care nu vezi la început decât detaliile, şi pe acelea de foarte aproape, astfel încât sfârşitul aduce distanţarea şi privirea de ansamblu ale cărei elemente compoziţionale capătă, în cele din urmă sens.
Sufletul american ţi se relevă, prin Faulkner, netrucat, cu toată măreţia, vanitatea şi nobleţea lui, răpire, bunătate, incest, furie, risipire, putere de a dăinui. Experienţa permanentă a frontierei – ţară nouă, lume nouă, moravuri noi, Sudul cu valorile sale în dezintegrare – ar putea fi una dintre cele mai importante contribuţii ale Americii la spiritualitatea omenească privită ca un întreg atoatecuprinzător. Lupta pentru o statornicie iluzorie, un spirit nomad al celor care s-au aşezat şi neclintirea tăcută şi demnă a unora ce par a fi nomazi, „omul poate fi distrus, dar nu poate fi niciodată înfrânt” (Hemingway). Fluxul nestăvilit al subconştientului nu e aici licenţă gratuită, ci expresie a conştiinţei zbuciumate a omului nepregătit să facă faţă încleştării între vechi şi nou, onoare şi lipsa valorilor, eterna luptă între a fi şi a nu fi. Timpul pare să macine totul, impasibil duşman în mijlocul panoramei deşertăciunilor, cu neputinţă de stăvilit, de înfrânt. „Nici o bătălie nu e câştigată vreodată (...) Nici măcar nu mai există bătălii. Câmpul de luptă nu face altceva decât să-i dezvăluie omului propria lui nebunie şi deznădejde, şi victoria este o iluzie a filozofilor şi nebunilor”. Vorbele amare rostite parcă în răspăr, o luptă disperată dar niciodată abandonată, pe care alţii au dus-o mereu mai departe când primii au căzut pradă amărăciunii. Nimicnicia omenească pare să copleşească totul („Omul este suma a tot ce pofteşti. O problemă a unor proprietăţi impure dusă cu efort până la nimicul invariabil: partidă remiză între dorinţă şi un pumn de ţărână”) dar viaţa, în toată splendoarea şi cruzimea ei, neagă mereu sfârşitul printr-o perseverenţă între instinct animalic şi discretă scânteie divină. Tragedia omenească precum un râu ce sapă în stâncă şi o modelează, dezvăluind frumuseţi nebănuite. Viaţa omului, dusă până la detaliile cele mai mărunte, până la punctul de unire cu vegetalul şi mineralul, este marea pasiune a lui Faulkner şi a lumii sale. Retardaţi, ambiţioşi, lipsiţi de scrupule, devotaţi, curve, doborâţi de viaţă, sclavi, stăpâni fără stăpânire, toţi aceşti oameni, în acelaşi timp chipuri ale unei aceleiaşi naturi omeneşti sunt expresia unei bogăţii parcă fără sfârşit. Lumea văzută prin ochii lor e locul minunii în desfăşurare a vieţii. Şi tocmai pentru că e atât de american, omul lui Faulkner e atât de universal, ca o dovadă că fiinţa nu dobândeşte realitate decât personificată şi că universalul în sine nu poate fi exprimat decât prin particular. Sudul muribund s-a coagulat în mijlocul dezintegrării şi cele mai mărginaşe elemente au ajuns purtătoare de tot. Cuvântul despre ei este cuvântul despre omenire, despre fiecare dintre cei care vor şti să deosebească duhurile în clipa hotărâtoare: „Ei au dăinuit”.
Faulkner e un cioplitor în stâncă, fondator al unei măreţii ce proiectează spiritul american în galeria universală a omenirii. Şi dacă unul dintre sfârşiturile ce ne bântuie va pustii America ca în „Apocalipsul” lui Stephen King, printre ruine părăsite, ţinându-se cu greu, un ultim fugar va vedea o tăblie care se încăpăţânează să nu cadă, inutilă şi vană, cu un nume poate demult uitat: William Faulkner. (Încerc să creez o nuanţă care să deosebească, în acest context, „vanitatea” de „deşertăciune”, iar „vanul” să capete, în inutilitatea sa, o aură de nobleţe, nobleţe care-L sensibilizează pe Dumnezeu Însuşi, în mărinimia Sa. „Dumnezeu e un boier, un gentleman”, spunea Steinhardt. „Dumnezeu este nu numai un gentleman dotat cu simţul umorului, ci şi originar din Kentucky”, cugetă un personaj al lui Faulkner. Şi oare nu are dreptate?)
Wednesday, October 17, 2007
Coloana sonoră - primii 30 de ani (II)
În perioada post-revoluţionară, muzica a explodat, şi cum atunci deschideam într-un nou fel ochii către viaţă, m-a învăluit. La doar câteva zile după 22 decembrie 1989, Petre Magdin apărea la televizor şi anunţa triumfător şi entuziasmant: „Pentru prima dată la televiziunea română, Scorpions şi Van Halen”. Încântarea mi s-a transmis, mai ales pentru Scorpions şi deja cunoscutul „Rock You Like A Hurricane” (astăzi versuri ca „so what is wrong with another sin” mă deranjează, dar piesa continuă să fie una dintre preferatele mele). Începe pentru mine perioada de trecere dinspre Michael Jackson, care rămâne în prim plan până spre începutul lui 1991, spre metal. Deocamdată, lucrurile sunt oricum amestecate, informaţia multă şi călătoria sonoră cât se poate de surprinzătoare şi plăcută. Europe, „The Final Countdown”, „Open Your Heart” şi, un pic mai târziu, „Carrie”. Din nou Petre Magdin şi a sa întâlnire de la miezul nopţii. Filmare din concert: un om care arde de nerăbdare să urce pe scenă, îşi face cruce şi pleacă în faţa publicului. Îl ştiam deja din auzite, acum îl şi văd: Ozzy Osbourne şi „Shot In the Dark”. Prima casetă rock cumpărată, Scorpions, „Crazy World”. Cu „Wind of Change” se declanşase deja exuberanţa, dar reţin şi „Tease Me, Please Me” sau „Send Me An Angel”. Tot la Petre Magdin văd pentru prima dată thrash metal: Kreator şi Sabbat. Nu-mi plac. Slayer, „Hell Awaits”, cerută insistent de fani. Nu mă lămureşte, nici nu mă deranjează.
La polul opus, „duşmanii”, muzica detestată dar nu mai puţin prezentă. Rap. Snap şi MC Hammer. „Oops Up”, „The Power”, „The Cult of Snap”. „Can’t Touch This”, „Pray”. Nu le suport, dar există şi răsună prea des din diferitele boxe. Scriu primele versuri cărora le adaug rudimente de melodie. „Man On the Moon” (copie Michael Jackson), „Atacul”, „Glorie”, dar şi balada „Remember You Girl”, cu un text din care prietenul Ţache foloseşte (cu acordul meu) fragmente în scrisorile sale timpurii de dragoste.
Jon Bon Jovi, „Blaze of Glory”. Merg, pe 1 iunie 1991, împreună cu tata, cu prietenul şi colegul meu de clasă Mihnea şi cu un alt băiat la Rock 91. Puhoi de rockeri, imagini dure (portrete rupte ale lui Ceauşescu), o nouă revistă. Iron Maiden mă cucereşte întâi prin grafică, nu apucasem să ascult mare lucru. Dar sunt deja rocker intolerant, nu prea mai înghit altceva. Totuşi, la televizor se perindă una-alta, care îmi rămân întipărite în memorie, unele pentru a fi apreciate mai târziu, altele pe care nu le apreciez nici azi... dar care îmi amintesc de vremuri frumoase. Elton John, „Sacrifice”, Phil Collins, „Another Day In Paradise”, „Dirty Cash” (nu ştiu cine o mai cânta şi pe asta) sau Allanah Myles, superba „Black Velvet” („black velvet in the slooow southern style”). Între, strecurat, un şlagăr rock. Whitesnake, „Here I Go Again”.
Primul album dur, „Master of Puppets”, excelent, foarte iubit până astăzi. La puţin timp după, Manowar, „Kings of Metal” şi Iron Maiden, „No Prayer For the Dying”. Pietre de hotar. Până astăzi. În completare la Maiden, Megadeth, „Holy Wars”. Trupa rămâne o prezenţă nu foarte evidentă, dar extrem de apreciată. Apuc să ascult şi Sepultura, „Beneath the Remains” (piesa) şi fragmente sporadice (dar deja interesante) de Slayer. În tabără la Muntele Roşu îmi scriu pe trening „Slayer SS” pentru a le şoca pe profesoare (nu reuşesc) şi mă bucur enorm de caseta originală a lui Mihnea: Guns’n’Roses, „Appetite for Destruction”, de pe care ştiam deja „Welcome To the Jungle” şi „Paradise City”. Mihnea vine şi cu primul tricou „tare” negru, cu Iron Maiden, „The Trooper”. Fetele din tabără, cu un an mai mari, ne găsesc simpatici, „dulci”, dar de ascultat ascultă New Kids On the Block, „Go For It”, Timmy T („One More Try”) sau Bonnie Tyler („Total Eclipse of the Heart”, printre altele; frumoasă piesă, dar pe atunci nu aveam urechi pentru ea). Regăsesc o parte din această muzică la petrecerile ulterioare ale lui Mihnea. Mă cert cu el pe Roxette („It Must Have Been Love” şi altele). „Nu e rock!” îi spun. „Ba e! E rock-sette.”
La mare dau iama în fonoteca Radiovacanţei. Kreator, „People of the Lie” – acum îmi place, şi încă cum! Motley Crue, „Smoking in a Boysroom” (astăzi detest trupa). Alice Cooper. „House of Fire” şi „Poison”. Dar cea mai mare surpriză mi-o face Horia Pătrăhău de la Radio Constanţa, care mă cheamă într-un studio şi îmi pune să ascult un disc negru în colţul căruia se intuieşte un şarpe. Nedumerit. Dar „Enter Sandman”, „Holier Than Thou” şi „Nothing Else Matters” îmi rămân întipărite. Am o lună să mă şcolesc. Perioada coincide (sau poate nu e coincidenţă) cu întoarcerea mea spre creştinism şi spre muzica clasică. Prietenii austrieci îmi fac cadou „Master of Puppets”, iar mamei o ediţie jubiliară „200 de ani de la moartea lui Mozart”. Le ascult cu drag pe amândouă, chiar dacă din cea din urmă înţeleg... cât pot. Odată cu „Dangerous”, pe care include elementele din rap-ul pe atunci detestat, Michael Jackson cade în dizgraţie. Reţin totuşi „Heal the World”, „Who Is It” şi „Give In To Me”.
Într-una dintre primele zile de şcoală, un coleg, Octav Vosu, îmi împrumută Slayer, „Seasons in the Abyss” – e începutul unei pasiuni ce dăinuie până astăzi. Între timp se stabilise şi prietenia cu colegii din clasa paralelă (C-ul) şi gaşca de rockeri se cristaliza, încet dar sigur. Văd pe video concertul Kreator în Berlinul de Est, „Extreme Aggression”. Îmi place, dar... A doua zi opţiunea este definitivă: sunt fan Slayer. Începea clasa a opta. Au trecut 16 ani...
La polul opus, „duşmanii”, muzica detestată dar nu mai puţin prezentă. Rap. Snap şi MC Hammer. „Oops Up”, „The Power”, „The Cult of Snap”. „Can’t Touch This”, „Pray”. Nu le suport, dar există şi răsună prea des din diferitele boxe. Scriu primele versuri cărora le adaug rudimente de melodie. „Man On the Moon” (copie Michael Jackson), „Atacul”, „Glorie”, dar şi balada „Remember You Girl”, cu un text din care prietenul Ţache foloseşte (cu acordul meu) fragmente în scrisorile sale timpurii de dragoste.
Jon Bon Jovi, „Blaze of Glory”. Merg, pe 1 iunie 1991, împreună cu tata, cu prietenul şi colegul meu de clasă Mihnea şi cu un alt băiat la Rock 91. Puhoi de rockeri, imagini dure (portrete rupte ale lui Ceauşescu), o nouă revistă. Iron Maiden mă cucereşte întâi prin grafică, nu apucasem să ascult mare lucru. Dar sunt deja rocker intolerant, nu prea mai înghit altceva. Totuşi, la televizor se perindă una-alta, care îmi rămân întipărite în memorie, unele pentru a fi apreciate mai târziu, altele pe care nu le apreciez nici azi... dar care îmi amintesc de vremuri frumoase. Elton John, „Sacrifice”, Phil Collins, „Another Day In Paradise”, „Dirty Cash” (nu ştiu cine o mai cânta şi pe asta) sau Allanah Myles, superba „Black Velvet” („black velvet in the slooow southern style”). Între, strecurat, un şlagăr rock. Whitesnake, „Here I Go Again”.
Primul album dur, „Master of Puppets”, excelent, foarte iubit până astăzi. La puţin timp după, Manowar, „Kings of Metal” şi Iron Maiden, „No Prayer For the Dying”. Pietre de hotar. Până astăzi. În completare la Maiden, Megadeth, „Holy Wars”. Trupa rămâne o prezenţă nu foarte evidentă, dar extrem de apreciată. Apuc să ascult şi Sepultura, „Beneath the Remains” (piesa) şi fragmente sporadice (dar deja interesante) de Slayer. În tabără la Muntele Roşu îmi scriu pe trening „Slayer SS” pentru a le şoca pe profesoare (nu reuşesc) şi mă bucur enorm de caseta originală a lui Mihnea: Guns’n’Roses, „Appetite for Destruction”, de pe care ştiam deja „Welcome To the Jungle” şi „Paradise City”. Mihnea vine şi cu primul tricou „tare” negru, cu Iron Maiden, „The Trooper”. Fetele din tabără, cu un an mai mari, ne găsesc simpatici, „dulci”, dar de ascultat ascultă New Kids On the Block, „Go For It”, Timmy T („One More Try”) sau Bonnie Tyler („Total Eclipse of the Heart”, printre altele; frumoasă piesă, dar pe atunci nu aveam urechi pentru ea). Regăsesc o parte din această muzică la petrecerile ulterioare ale lui Mihnea. Mă cert cu el pe Roxette („It Must Have Been Love” şi altele). „Nu e rock!” îi spun. „Ba e! E rock-sette.”
La mare dau iama în fonoteca Radiovacanţei. Kreator, „People of the Lie” – acum îmi place, şi încă cum! Motley Crue, „Smoking in a Boysroom” (astăzi detest trupa). Alice Cooper. „House of Fire” şi „Poison”. Dar cea mai mare surpriză mi-o face Horia Pătrăhău de la Radio Constanţa, care mă cheamă într-un studio şi îmi pune să ascult un disc negru în colţul căruia se intuieşte un şarpe. Nedumerit. Dar „Enter Sandman”, „Holier Than Thou” şi „Nothing Else Matters” îmi rămân întipărite. Am o lună să mă şcolesc. Perioada coincide (sau poate nu e coincidenţă) cu întoarcerea mea spre creştinism şi spre muzica clasică. Prietenii austrieci îmi fac cadou „Master of Puppets”, iar mamei o ediţie jubiliară „200 de ani de la moartea lui Mozart”. Le ascult cu drag pe amândouă, chiar dacă din cea din urmă înţeleg... cât pot. Odată cu „Dangerous”, pe care include elementele din rap-ul pe atunci detestat, Michael Jackson cade în dizgraţie. Reţin totuşi „Heal the World”, „Who Is It” şi „Give In To Me”.
Într-una dintre primele zile de şcoală, un coleg, Octav Vosu, îmi împrumută Slayer, „Seasons in the Abyss” – e începutul unei pasiuni ce dăinuie până astăzi. Între timp se stabilise şi prietenia cu colegii din clasa paralelă (C-ul) şi gaşca de rockeri se cristaliza, încet dar sigur. Văd pe video concertul Kreator în Berlinul de Est, „Extreme Aggression”. Îmi place, dar... A doua zi opţiunea este definitivă: sunt fan Slayer. Începea clasa a opta. Au trecut 16 ani...
Sunday, October 14, 2007
Coloana sonoră - primii 30 de ani (I)
Peste 11 luni se împlinesc 30 de ani de când m-am născut. Şi ascultând acum ceva timp muzică aproape uitată din copilăria mea, am început să-mi privesc viaţa de până acum acompaniată de o coloană sonoră personală. Unele lucruri au trecut astăzi, altele rămân peste ani prin valoare, câteva doar ca puncte de reper ale unor amintiri dragi. Dar de nenumărate ori, sunt sigur, mă întâlnesc cu mulţi dintre voi. Ce scriu aici e între un remember uşor nostalgic şi dorinţa de a păstra o muzică ce m-a însoţit mereu. Dacă vă regăsiţi, urmaţi-mă în călătoria sonoră şi poate ne vom ajuta să redescoperim unele lucruri.
Începuturile au fost marcate, în mod paradoxal, de perioade muzicale alternând cu unele în care muzica a lipsit sau a fost înăbuşită cu totul de alte căutări. Unul dintre primele cântece pe care mi le amintesc din copilărie era cântat de bunicul meu, şi avea legătură cu Pruncul Iisus şi viziunea sfârşitului. Singurul vers pe care îl ţin minte e "ai Iudei fii". Înainte şi după au fost însă piesele franceze, cu discuri cu coperţi colorate de pe care am descifrat, în jur de 3 ani şi ceva, şi textele. Pierre Perret, cu un cântecel ironic despre "Les jolies colonies de vacances", în care era aşa cum aveam să văd şi eu, după câţiva ani: mizerie, frig, mâncare proastă. Carlos. Un bărbos simpatic, cu figura reprezentată în benzile desenate ce-i însoţeau mini-discurile. "Bonsoir Véronique", un pic trist, "Ma gym en musique", care mă convinsese într-un timp să fac dimineaţa un pic de mişcare în dreptul patului, "Dis pourquoi papa", cu melodie curgătoare, lentă, şi de aceea un pic tristă - tristeţe pe care atunci doar o intuiam - , "L'auto du papa de Toto", "Croak the Monster" sau "La maison en chocolat", cu robinetele unde curge suc de struguri şi uşi dulci şi crocante, la care visez uneori şi astăzi.
Aveam foarte multe discuri franţuzeşti, unele cu poveşti însoţite de text. Şi cele mai multe negre. De aceea, singurul vinyl roşu a fost mereu foarte special. Printre cântece vesele se strecurase unul pe care mi-l amintesc până astăzi - şi cât mi-aş dori să-l regăsesc pe undeva, cu o tânguială melodioasă pe la mijloc şi un text despre un Paul născut în sud, care visase toată viaţa să facă sporturi de iarnă. În cele din urmă, fusese găsit într-o seară de iarnă mort, aşezat în frigider. Şi totuşi, copilăria mea a fost foarte fericită.
"Cu cine ţii, cu Angela Similea sau cu Corina Chiriac?" Vecinul meu de etaj, Iustin Popescu, fan al Universităţii Craiova şi al Corinei Chiriac. Evident, trebuia să existe echilibru, deci eu am început să "ţin" cu Angela Similea şi cu "Trenul galben fără cai", dar până la urmă m-am oprit la Mirabela Dauer, iar primul meu disc, primit cadou de la bunici, a fost "În zori" de pe care am iubit "Roboţel". La televizor i-am văzut pe Ştefan Hruşcă şi Vasile Şeicaru, pe atunci duet. N-am mai ascultat "Frunze" de nu ştiu câţi ani, dar ţin minte până acum tema fluierată de la început. Şi tot ei au fost primii la care am insistat să merg la concert, la Teatrul de Vară din Mamaia. Cu Mirabela Dauer m-am întâlnit, pe holurile Radiovacanţei şi m-am fâstâcit tot, deşi cineva a încercat să facă prezentările. M-am prefăcut că nu o recunosc şi am spus că cel mai mult îmi place Ştefan Hruşcă. Mihai Constantinescu, "O lume minunată", puţin Dan Spătaru: "Drumurile noastre" şi "Ţărăncuţă".
Încet-încet, am lăsat toate acestea în urmă, pentru a nu le redescoperi decât recent. Locul lor a fost luat de muzica de limbă engleză. Tabăra la Padina, clasa întâi. Discoteca pentru prichindei. "Suzanna", de câteva ori în fiecare seară, până când eram trimişi la culcare. Stevie Wonder, "I Just Called To Say I Love You" - pentru mine, la acea vreme, pur şi simplu "agescon".
Radiovacanţa şi fonoteca ei. Auzeam mereu de Abba, dar n-am ascultat conştient decât prin adolescenţă şi nu mi-a plăcut decât după ce trecusem de 25 de ani. În schimb, pe atunci, numărul 1 a fost un timp Modern Talking. "You Can Win If You Want" şi mai ales "Locomotion Tango", de pe care înţelegeam deja - sau aşa mi se părea - 2-3 cuvinte: "tango", "rainbow", "hero". "Almanahul copiilor" publica fotografii şi câteva rânduri despre unii cântăreţi la modă. Încântat să găsesc poze cu Modern Talking, curios cum or cânta Michael Jackson sau Cindy Lauper.
Una dintre primele casete. Cerusem Michael Jackson şi pe cealaltă faţă mi se înregistrase nişte country. N-am fost niciodată sigur care dintre cântăreţi era Michael, dar parcă îmi plăcea mai mult cel de country, deci am presupus că el trebuie să fie. Câteva piese Elvis Presley, plăcute dar un pic greu digerabile pe atunci. C C Catch, patru piese, îndelung ascultate. "'Cause You Are Young". Foarte puţin Sandra.
Iris, "Noaptea". În cardexul Radiovacanţei, la artist era trecut Cristian Minculescu, pentru a păcăli cenzura care nu prea dădea voie să fie difuzate formaţii, prefera interpreţii solo. Compact. "A mai trecut un an prin noi, a fost şi soare, au fost şi ploi, dar important este c-ai stat cu mine". Holograf, o singură piesă, "Te voi iubi totdeauna".
Tot la mare, la nişte prieteni ai părinţilor, gaşcă pestriţă, printre alţii soprana Florenţa Marinescu. O casetă video cu clipuri, raritate şi bijuterie. Sunt unul dintre puţinii care o privesc cu gura căscată de la un capăt la celălalt. Whitney Houston, "I Wanna Dance With Somebody" şi George Michael, de care rămân absolut fascinat. La puţin timp după cineva vine cu un interviu filmat cu acelaşi. "I Want Your Sex" şi povestiri din viaţa artistului. Mă uitam şi pluteam de fericire. Am dat fuga în artizanat şi mi-am cumpărat o insignă. Cred că în privinţa lui George Michael am avut prima dată atitudine de fan.
Nu-mi plăcea deloc ideea de muzică simfonică. Atunci am făcut una dintre cele mai mari greşeli, refuzând cu obstinaţie lecţiile de pian. Dus cu forţa la Ateneu, la a V-a de Beethoven, m-am zvârcolit mereu pe scaun. "N-are cum să uite tema, ta-ta-ta-tam", spune mama. Şi n-am uitat.
Descoperirea reală a lui Michael Jackson. Prietenul Bitch aduce din Germania două casete. "Bad" şi un album C. C. Catch, care însă începe să cadă în uitare. Concurenţă cu alt coleg şi prieten, Ţache: cine e cel mai mare fan. "The Way You Make Me Feel", "I Just Can't Stop Loving You", "Man in the Mirror". Din nou casetă video - "Moonwalker". Iubire totală. Îmi lăsasem o şuviţă pe frunte, nu tocmai în ton cu faţa grăsuţă şi tunsoarea mai degrabă tip castron. Încercam să imit mişcările de dans. Strângeam postere. Tot pe atunci, artista care astăzi îmi repugnă cel mai tare, madonna. "Like A Prayer", "La Isla Bonita" (poate singurele două piese care îmi mai spun şi acum ceva), albumul "Like a Virgin", disc-pirat rusesc sau bulgăresc.
Insinuant, discret la început, Scorpions. Colegul Alin Buhnilă îmi împrumută "World Wide Live", iar Ştefan Negrilă, alt coleg, o casetă înregistrată a surorii sale. Îmi rămân în minte "Rock You Like a Hurricane" şi "Blackout", "Is There Anybody There" şi Holiday". Cu câteva luni înainte de revoluţie, descopăr Iris, încântat de acutele de pe piesa omonimă, şi merg cu tata la primul concert rock, Riff, discret, pe o terasă nu prea săritoare în ochi, la Mamaia. Văd tricouri negre cu Iron Maiden.
Prima ieşire din ţară, în Austria, îmi consolidează pasiunea pentru Michael Jackson. Cumpăr Bravo, Popcorn şi PopRocky. Primesc, ceva mai târziu, de la prietenii austrieci, discuri originale cu "Bad" şi "Thriller". Încet-încet mă apropii de rock şi în acelaşi timp încep să am un pic de bucurie şi de la clasică.
Începuturile au fost marcate, în mod paradoxal, de perioade muzicale alternând cu unele în care muzica a lipsit sau a fost înăbuşită cu totul de alte căutări. Unul dintre primele cântece pe care mi le amintesc din copilărie era cântat de bunicul meu, şi avea legătură cu Pruncul Iisus şi viziunea sfârşitului. Singurul vers pe care îl ţin minte e "ai Iudei fii". Înainte şi după au fost însă piesele franceze, cu discuri cu coperţi colorate de pe care am descifrat, în jur de 3 ani şi ceva, şi textele. Pierre Perret, cu un cântecel ironic despre "Les jolies colonies de vacances", în care era aşa cum aveam să văd şi eu, după câţiva ani: mizerie, frig, mâncare proastă. Carlos. Un bărbos simpatic, cu figura reprezentată în benzile desenate ce-i însoţeau mini-discurile. "Bonsoir Véronique", un pic trist, "Ma gym en musique", care mă convinsese într-un timp să fac dimineaţa un pic de mişcare în dreptul patului, "Dis pourquoi papa", cu melodie curgătoare, lentă, şi de aceea un pic tristă - tristeţe pe care atunci doar o intuiam - , "L'auto du papa de Toto", "Croak the Monster" sau "La maison en chocolat", cu robinetele unde curge suc de struguri şi uşi dulci şi crocante, la care visez uneori şi astăzi.
Aveam foarte multe discuri franţuzeşti, unele cu poveşti însoţite de text. Şi cele mai multe negre. De aceea, singurul vinyl roşu a fost mereu foarte special. Printre cântece vesele se strecurase unul pe care mi-l amintesc până astăzi - şi cât mi-aş dori să-l regăsesc pe undeva, cu o tânguială melodioasă pe la mijloc şi un text despre un Paul născut în sud, care visase toată viaţa să facă sporturi de iarnă. În cele din urmă, fusese găsit într-o seară de iarnă mort, aşezat în frigider. Şi totuşi, copilăria mea a fost foarte fericită.
"Cu cine ţii, cu Angela Similea sau cu Corina Chiriac?" Vecinul meu de etaj, Iustin Popescu, fan al Universităţii Craiova şi al Corinei Chiriac. Evident, trebuia să existe echilibru, deci eu am început să "ţin" cu Angela Similea şi cu "Trenul galben fără cai", dar până la urmă m-am oprit la Mirabela Dauer, iar primul meu disc, primit cadou de la bunici, a fost "În zori" de pe care am iubit "Roboţel". La televizor i-am văzut pe Ştefan Hruşcă şi Vasile Şeicaru, pe atunci duet. N-am mai ascultat "Frunze" de nu ştiu câţi ani, dar ţin minte până acum tema fluierată de la început. Şi tot ei au fost primii la care am insistat să merg la concert, la Teatrul de Vară din Mamaia. Cu Mirabela Dauer m-am întâlnit, pe holurile Radiovacanţei şi m-am fâstâcit tot, deşi cineva a încercat să facă prezentările. M-am prefăcut că nu o recunosc şi am spus că cel mai mult îmi place Ştefan Hruşcă. Mihai Constantinescu, "O lume minunată", puţin Dan Spătaru: "Drumurile noastre" şi "Ţărăncuţă".
Încet-încet, am lăsat toate acestea în urmă, pentru a nu le redescoperi decât recent. Locul lor a fost luat de muzica de limbă engleză. Tabăra la Padina, clasa întâi. Discoteca pentru prichindei. "Suzanna", de câteva ori în fiecare seară, până când eram trimişi la culcare. Stevie Wonder, "I Just Called To Say I Love You" - pentru mine, la acea vreme, pur şi simplu "agescon".
Radiovacanţa şi fonoteca ei. Auzeam mereu de Abba, dar n-am ascultat conştient decât prin adolescenţă şi nu mi-a plăcut decât după ce trecusem de 25 de ani. În schimb, pe atunci, numărul 1 a fost un timp Modern Talking. "You Can Win If You Want" şi mai ales "Locomotion Tango", de pe care înţelegeam deja - sau aşa mi se părea - 2-3 cuvinte: "tango", "rainbow", "hero". "Almanahul copiilor" publica fotografii şi câteva rânduri despre unii cântăreţi la modă. Încântat să găsesc poze cu Modern Talking, curios cum or cânta Michael Jackson sau Cindy Lauper.
Una dintre primele casete. Cerusem Michael Jackson şi pe cealaltă faţă mi se înregistrase nişte country. N-am fost niciodată sigur care dintre cântăreţi era Michael, dar parcă îmi plăcea mai mult cel de country, deci am presupus că el trebuie să fie. Câteva piese Elvis Presley, plăcute dar un pic greu digerabile pe atunci. C C Catch, patru piese, îndelung ascultate. "'Cause You Are Young". Foarte puţin Sandra.
Iris, "Noaptea". În cardexul Radiovacanţei, la artist era trecut Cristian Minculescu, pentru a păcăli cenzura care nu prea dădea voie să fie difuzate formaţii, prefera interpreţii solo. Compact. "A mai trecut un an prin noi, a fost şi soare, au fost şi ploi, dar important este c-ai stat cu mine". Holograf, o singură piesă, "Te voi iubi totdeauna".
Tot la mare, la nişte prieteni ai părinţilor, gaşcă pestriţă, printre alţii soprana Florenţa Marinescu. O casetă video cu clipuri, raritate şi bijuterie. Sunt unul dintre puţinii care o privesc cu gura căscată de la un capăt la celălalt. Whitney Houston, "I Wanna Dance With Somebody" şi George Michael, de care rămân absolut fascinat. La puţin timp după cineva vine cu un interviu filmat cu acelaşi. "I Want Your Sex" şi povestiri din viaţa artistului. Mă uitam şi pluteam de fericire. Am dat fuga în artizanat şi mi-am cumpărat o insignă. Cred că în privinţa lui George Michael am avut prima dată atitudine de fan.
Nu-mi plăcea deloc ideea de muzică simfonică. Atunci am făcut una dintre cele mai mari greşeli, refuzând cu obstinaţie lecţiile de pian. Dus cu forţa la Ateneu, la a V-a de Beethoven, m-am zvârcolit mereu pe scaun. "N-are cum să uite tema, ta-ta-ta-tam", spune mama. Şi n-am uitat.
Descoperirea reală a lui Michael Jackson. Prietenul Bitch aduce din Germania două casete. "Bad" şi un album C. C. Catch, care însă începe să cadă în uitare. Concurenţă cu alt coleg şi prieten, Ţache: cine e cel mai mare fan. "The Way You Make Me Feel", "I Just Can't Stop Loving You", "Man in the Mirror". Din nou casetă video - "Moonwalker". Iubire totală. Îmi lăsasem o şuviţă pe frunte, nu tocmai în ton cu faţa grăsuţă şi tunsoarea mai degrabă tip castron. Încercam să imit mişcările de dans. Strângeam postere. Tot pe atunci, artista care astăzi îmi repugnă cel mai tare, madonna. "Like A Prayer", "La Isla Bonita" (poate singurele două piese care îmi mai spun şi acum ceva), albumul "Like a Virgin", disc-pirat rusesc sau bulgăresc.
Insinuant, discret la început, Scorpions. Colegul Alin Buhnilă îmi împrumută "World Wide Live", iar Ştefan Negrilă, alt coleg, o casetă înregistrată a surorii sale. Îmi rămân în minte "Rock You Like a Hurricane" şi "Blackout", "Is There Anybody There" şi Holiday". Cu câteva luni înainte de revoluţie, descopăr Iris, încântat de acutele de pe piesa omonimă, şi merg cu tata la primul concert rock, Riff, discret, pe o terasă nu prea săritoare în ochi, la Mamaia. Văd tricouri negre cu Iron Maiden.
Prima ieşire din ţară, în Austria, îmi consolidează pasiunea pentru Michael Jackson. Cumpăr Bravo, Popcorn şi PopRocky. Primesc, ceva mai târziu, de la prietenii austrieci, discuri originale cu "Bad" şi "Thriller". Încet-încet mă apropii de rock şi în acelaşi timp încep să am un pic de bucurie şi de la clasică.
Thursday, September 27, 2007
Knut Hamsun - "Foamea"
Odisee modernă a însingurării, absurd care - spun unii - îl anticipează pe Kafka, într-un context însă mai uman. Şi această omenie este tocmai esenţa cărţii. Dacă vrem să-l citim într-o cheie inedită, romanul lui Knut Hamsun e chiar o lecţie de smerenie pentru noi, cei îmbuibaţi. Dacă încerci să trăieşti un pic, fie şi la nivel psihologic, senzaţia obsedantă de foame a eroului anonim, în spatele căruia se ghiceşte autorul, îţi dispare orice tentaţie de a-l judeca în vreun fel. Prins undeva între nebunie şi luciditate dusă la extrem, în măsura în care cele două nu sunt, în contextul lumii noastre căzute, unul şi acelaşi lucru, experimentezi natura umană şi energia personală în manifestarea lor radicală, care te trece prin stări extreme, apropiate tocmai prin aceasta de însăşi inima căutării omenescului, căci ce altceva e trecerea noastră pe pământ decât o nesfârşită foame?
Înfometatul e inspirat, disperat, josnic, smerit până aproape de sfinţenie, neomenos, eroic, curtenitor, trufaş, mărinimos. E tot ce suntem şi, potenţial, tot ce putem fi. Sunt în el toate paradoxurile vecinătăţii înfricoşătoare dintre bine şi rău. Un furt mărunt, în pragul inaniţiei, i se face pricină de pocăinţă, în timp ce un act de milostenie aproape martiric îl duce către o mândrie demonică. Hamsun sapă la temeliile moralismului protestant, dezvăluind realitatea contradictorie din spatele acţiunilor văzute.
Se aplică acestei cărţi ceea ce odinioară spunea Nicolae Steinhardt despre acele scrieri de ficţiune care, cu tot realismul lor, transmit speranţa şi încrederea prin aceea că nici personajele rele nu sunt rele în întregime. O gazdă fără inimă şi adulteră îi dă totuşi o bucată de pâine înfometatului pe care, în acelaşi timp, îl dă afară din casă. Soţul abrutizat, care îl suduie, nu-l lasă să plece în frig în miez de noapte. Iar micile momente de omenie se succed la fiecare pagină. Cel mai frumos dintre acestea îl are în centru tot pe eroul principal, cu o pornire creştină dintre cele mai adânci (deşi pe plan exterior nu are niciun efect), mai neinteresate, mai "boiereşti", în sensul în care Nicolae Steinhardt numeşte mărinimia lui Hristos boierie. Călcat din greşeală de un vizitiu, se gândeşte la acesta cu nesfârşită duioşie şi încredere în bunătatea seamănului său, are un gând bun pentru o intenţie pe care doar i-o bănuieşte: "Poate că dacă l-aş fi rugat să-mi dea o pâine din căruţă, mi-ar fi dat-o. Şi mi-ar fi dat-o bucuros. Dumnezeu să-l răsplătească!"
O poveste de iubire dintre cele mai gingaşe, mişcătoare prin ingenuitatea ei, chiar şi atunci când oscilează la margine de păcat, răfuiala cu Dumnezeu ca strigăt disperat către cer, pentru a fi auzit măcar şi pentru a fi pedepsit, o viaţă nouă care începe în fiecare zi, lăsând toate în urmă, şi, peste toate, o foame fizică, expresia cea mai crudă a golului metafizic al fiecăruia dintre noi. Fapte mari, slavă deşartă, demnitate, mândrie, nebunie, smerenie. Poate drum ascetic. Tabloul a ce este astăzi în om. Knut Hamsun. "Foamea".
Nota bene: "Cotidianul" devine pe zi ce trece un ziar din ce în ce mai ilizibil, dar iniţiativa sa culturală are darul să-i salveze cu brio măcar o mică parte a renumelui.
Înfometatul e inspirat, disperat, josnic, smerit până aproape de sfinţenie, neomenos, eroic, curtenitor, trufaş, mărinimos. E tot ce suntem şi, potenţial, tot ce putem fi. Sunt în el toate paradoxurile vecinătăţii înfricoşătoare dintre bine şi rău. Un furt mărunt, în pragul inaniţiei, i se face pricină de pocăinţă, în timp ce un act de milostenie aproape martiric îl duce către o mândrie demonică. Hamsun sapă la temeliile moralismului protestant, dezvăluind realitatea contradictorie din spatele acţiunilor văzute.
Se aplică acestei cărţi ceea ce odinioară spunea Nicolae Steinhardt despre acele scrieri de ficţiune care, cu tot realismul lor, transmit speranţa şi încrederea prin aceea că nici personajele rele nu sunt rele în întregime. O gazdă fără inimă şi adulteră îi dă totuşi o bucată de pâine înfometatului pe care, în acelaşi timp, îl dă afară din casă. Soţul abrutizat, care îl suduie, nu-l lasă să plece în frig în miez de noapte. Iar micile momente de omenie se succed la fiecare pagină. Cel mai frumos dintre acestea îl are în centru tot pe eroul principal, cu o pornire creştină dintre cele mai adânci (deşi pe plan exterior nu are niciun efect), mai neinteresate, mai "boiereşti", în sensul în care Nicolae Steinhardt numeşte mărinimia lui Hristos boierie. Călcat din greşeală de un vizitiu, se gândeşte la acesta cu nesfârşită duioşie şi încredere în bunătatea seamănului său, are un gând bun pentru o intenţie pe care doar i-o bănuieşte: "Poate că dacă l-aş fi rugat să-mi dea o pâine din căruţă, mi-ar fi dat-o. Şi mi-ar fi dat-o bucuros. Dumnezeu să-l răsplătească!"
O poveste de iubire dintre cele mai gingaşe, mişcătoare prin ingenuitatea ei, chiar şi atunci când oscilează la margine de păcat, răfuiala cu Dumnezeu ca strigăt disperat către cer, pentru a fi auzit măcar şi pentru a fi pedepsit, o viaţă nouă care începe în fiecare zi, lăsând toate în urmă, şi, peste toate, o foame fizică, expresia cea mai crudă a golului metafizic al fiecăruia dintre noi. Fapte mari, slavă deşartă, demnitate, mândrie, nebunie, smerenie. Poate drum ascetic. Tabloul a ce este astăzi în om. Knut Hamsun. "Foamea".
Nota bene: "Cotidianul" devine pe zi ce trece un ziar din ce în ce mai ilizibil, dar iniţiativa sa culturală are darul să-i salveze cu brio măcar o mică parte a renumelui.
Saturday, September 22, 2007
Oameni şi animale
În desenul animat-parabolă după George Orwell, "Ferma animalelor", omul reprezintă agresorul. Când însă foştii luptători pentru libertate, beţi de putere, devin ceea ce urau cândva, imaginea oglinzii se tulbură, iar fostul tiran devine una cu noul dictator revoluţionar. Iată tabloul minciunii comuniste. Dar iată, în acelaşi timp, descrierea lumii noastre de fiecare zi.
Nişte degeneraţi au ucis în bătaie o fiinţă fără apărare. Nu din ură. Nu din răzbunare. Aşa au găsit de cuviinţă să se distreze. Colectoarele de deşeuri media au difuzat imaginile de mai multe ori. Ne-am îngrozit. Dar în spatele groazei noastre se ascunde o cumplită ipocrizie. Crime de zeci de ori mai abominabile decât aceasta se săvârşesc zilnic, dar nici măcar nu mai ridicăm din umeri, ci stăm cu capul adânc îngropat în nisipul unui confort care ne dictează ce nu e sub ochii noştri, în imediata noastră apropiere, nu ne priveşte. Am ucis, din 89 până astăzi, o generaţie întreagă de copii nenăscuţi, fără apărare. Sutele de semeni loviţi de nenorocire la mică distanţă de noi au fost o statistică, pe care ne-am mulţumit să o constatăm, sau eventual să scăpăm de formă un comentariu compătimitor, între două cocktailuri. Încurajăm pornografia, ignorăm crima, sufocăm cultura şi credinţa. Astăzi, în sfârşit, ceva ne-a revoltat! Indiferent cum ar fi, prin comparaţie, tot e bine. E poate semnalul unei treziri imperative.
A murit sub ochii noştri un biet animal care nu s-a putut apăra. Nu mai putem schimba acest lucru, dar putem învăţa din el. Cu cât mai crudă ni se pare întâmplarea, cu atât mai mult să înţelegem că noi suntem vinovaţi. Toţi, până la unul, căci, cum spunea unul dintre cei mai mari înţelepţi ai acestui popor, "în starea de răutate a fiecăruia este implicată lipsa de iubire a celorlalţi". Monstruozitatea care ne-a îngrozit e opera mea şi a ta, cititorule. Nepăsarea, egoismul, comoditatea noastră au dus până aici. De fapt au dus până la lucruri mult mai rele. Dar moartea unei pisici poate fi interfaţa între noi şi propriul nostru întuneric lăuntric. Dincolo de pedepsirea făptuitorilor direcţi, ce se impune, sensul mai adânc al întâmplării este că noi suntem în spatele ei. Şi a venit vremea să înţelegem. Altfel, oglinda noastră nu va mai şti să ne spună cine e om şi cine mai rău decât orice necuvântătoare.
Nişte degeneraţi au ucis în bătaie o fiinţă fără apărare. Nu din ură. Nu din răzbunare. Aşa au găsit de cuviinţă să se distreze. Colectoarele de deşeuri media au difuzat imaginile de mai multe ori. Ne-am îngrozit. Dar în spatele groazei noastre se ascunde o cumplită ipocrizie. Crime de zeci de ori mai abominabile decât aceasta se săvârşesc zilnic, dar nici măcar nu mai ridicăm din umeri, ci stăm cu capul adânc îngropat în nisipul unui confort care ne dictează ce nu e sub ochii noştri, în imediata noastră apropiere, nu ne priveşte. Am ucis, din 89 până astăzi, o generaţie întreagă de copii nenăscuţi, fără apărare. Sutele de semeni loviţi de nenorocire la mică distanţă de noi au fost o statistică, pe care ne-am mulţumit să o constatăm, sau eventual să scăpăm de formă un comentariu compătimitor, între două cocktailuri. Încurajăm pornografia, ignorăm crima, sufocăm cultura şi credinţa. Astăzi, în sfârşit, ceva ne-a revoltat! Indiferent cum ar fi, prin comparaţie, tot e bine. E poate semnalul unei treziri imperative.
A murit sub ochii noştri un biet animal care nu s-a putut apăra. Nu mai putem schimba acest lucru, dar putem învăţa din el. Cu cât mai crudă ni se pare întâmplarea, cu atât mai mult să înţelegem că noi suntem vinovaţi. Toţi, până la unul, căci, cum spunea unul dintre cei mai mari înţelepţi ai acestui popor, "în starea de răutate a fiecăruia este implicată lipsa de iubire a celorlalţi". Monstruozitatea care ne-a îngrozit e opera mea şi a ta, cititorule. Nepăsarea, egoismul, comoditatea noastră au dus până aici. De fapt au dus până la lucruri mult mai rele. Dar moartea unei pisici poate fi interfaţa între noi şi propriul nostru întuneric lăuntric. Dincolo de pedepsirea făptuitorilor direcţi, ce se impune, sensul mai adânc al întâmplării este că noi suntem în spatele ei. Şi a venit vremea să înţelegem. Altfel, oglinda noastră nu va mai şti să ne spună cine e om şi cine mai rău decât orice necuvântătoare.
Tuesday, September 11, 2007
12 septembrie, zi de rugăciune
"Să ne rugăm peste puterile omeneşti", spunea acum câteva zile un părinte monah, în legătură cu alegerile pentru noul Patriarh. Nu sunt în măsură să formulez judecăţi şi să spun cine ar fi cel mai potrivit. De multe ori, planurile lui Dumnezeu sunt departe de gândurile noastre mărginite. Dar mâine, 12 septembrie, se cuvine să ne rugăm cu toţii, după puteri şi după harul ce ni se dă mereu de către cerescul Părinte ("dai voinţă, iei putere"), pentru ca cel care va fi ales să fie cel mai potrivit pentru a păstori Biserica noastră. Mâine ne făurim viitorul. Să-L rugăm pe Mântuitorul Hristos să nu se uite la nevrednicia noastră, ci, pentru milostivirea Sa şi pentru rugăciunile Preacuratei Sale Maici şi ale tuturor sfinţilor, să asculte rugăciunea noastră şi să ne dăruiască păstor duhovnicesc vrednic.
Monday, September 10, 2007
Când artiştii sunt lucizi
URMEAZĂ WASHINGTON
Războiul tăcut a început cu arme silenţioase
Şi noua robie e să-i ţii pe oameni
Săraci şi stupizi, „Novo Ordo Seclorum”
Cum poate fi vreo logică în războiul biologic?
Ştim cu toţii că e greşit, dar Noua Ordine Mondială
Bate cu putere la uşă, o, trebuie făcut ceva.
A fost odată un rege, un rege malefic
Care a visat cel mai rău vis
O taină străveche pe care nici un profet nu a putut să o tălmăcească
Despre şapte ani de foamete, lupul stă la uşa mea
Cum a fost prezis acum mulţi ani, ceea ce a fost, ce este, ce nu mai este
Cuvântul prezice viitorul şi spune adevărul despre trecut
Despre cum conducătorii lumii îl vor slăvi pe noul Faraon
Al optulea rege fals al tronului: urmează Washington!
Opreşte-le minţile, sabotează-le sănătatea
Promovează sexul şi războiul şi violenţa în grădiniţe
Dă vina pe părinţi şi profesori, e din cauza lor
„Annuit Coeptis”
Atacă dinamica Bisericii, atacă familia
Ţine publicul nedisciplinat până când nimic nu mai e sfânt şi
„Cei care nu au” sunt încovoiaţi şi trebuie să meargă la „cei ce au”
Doar ca să înhaţe ceva
Eu sunt regele, un rege malefic
Care visează cel mai rău dintre vise
O taină străveche pe care nimeni nu a putut-o tălmăci
Despre şapte imperii ce cad, lupul stă la uşa mea
Cum a fost prezis acum mulţi ani, ceea ce a fost, ce este, ce nu mai este
Cuvântul îmi prezice viitorul şi spune adevărul despre trecutul meu
Despre cum conducătorii lumii aşteaptă să pătrundă
Într-a opta putere mondială a Romei moderne: urmează Washington!
E ceva la uşa mea, o taină străveche
Viitorul spune adevărul despre trecut
Şi sunt al optulea rege fals al tronului
Şi sunteţi în vizorul meu,
Washington, urmezi!
(Megadeth - "Washington Is Next!", de pe albumul "United Abominations", 2007)
Războiul tăcut a început cu arme silenţioase
Şi noua robie e să-i ţii pe oameni
Săraci şi stupizi, „Novo Ordo Seclorum”
Cum poate fi vreo logică în războiul biologic?
Ştim cu toţii că e greşit, dar Noua Ordine Mondială
Bate cu putere la uşă, o, trebuie făcut ceva.
A fost odată un rege, un rege malefic
Care a visat cel mai rău vis
O taină străveche pe care nici un profet nu a putut să o tălmăcească
Despre şapte ani de foamete, lupul stă la uşa mea
Cum a fost prezis acum mulţi ani, ceea ce a fost, ce este, ce nu mai este
Cuvântul prezice viitorul şi spune adevărul despre trecut
Despre cum conducătorii lumii îl vor slăvi pe noul Faraon
Al optulea rege fals al tronului: urmează Washington!
Opreşte-le minţile, sabotează-le sănătatea
Promovează sexul şi războiul şi violenţa în grădiniţe
Dă vina pe părinţi şi profesori, e din cauza lor
„Annuit Coeptis”
Atacă dinamica Bisericii, atacă familia
Ţine publicul nedisciplinat până când nimic nu mai e sfânt şi
„Cei care nu au” sunt încovoiaţi şi trebuie să meargă la „cei ce au”
Doar ca să înhaţe ceva
Eu sunt regele, un rege malefic
Care visează cel mai rău dintre vise
O taină străveche pe care nimeni nu a putut-o tălmăci
Despre şapte imperii ce cad, lupul stă la uşa mea
Cum a fost prezis acum mulţi ani, ceea ce a fost, ce este, ce nu mai este
Cuvântul îmi prezice viitorul şi spune adevărul despre trecutul meu
Despre cum conducătorii lumii aşteaptă să pătrundă
Într-a opta putere mondială a Romei moderne: urmează Washington!
E ceva la uşa mea, o taină străveche
Viitorul spune adevărul despre trecut
Şi sunt al optulea rege fals al tronului
Şi sunteţi în vizorul meu,
Washington, urmezi!
(Megadeth - "Washington Is Next!", de pe albumul "United Abominations", 2007)
Thursday, September 6, 2007
Puterea transfiguratoare a iubirii
Am citit zilele trecute unele dintre cele mai frumoase pagini despre iubire scrise vreodată. Valoarea fiecărui om, infinită, mai mare decât universul şi decât toate universurile posibile, străluceşte în iubire, care scoate la iveala fărâma de dumnezeire din noi. „Creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, fiecare om este o fiinţă unică, irepetabilă, o apariţie cum n-a mai fost şi cum nu va mai fi alta pe lume, căci oglindeşte în chip unic, personal, pe Creatorul în fiinţa sa, fiecare om reflectă o strălucire unică a frumuseţii şi plinătăţii dumnezeieşti”. Citind aceste cuvinte ale părintelui Petroniu Tănase, stareţul schitului românesc Prodromu din Muntele Athos, am simţit, pentru o clipă, pe măsura nevredniciei mele, ce durere mare este în toată creaţia pentru un singur om care se iroseşte. De fiecare dată când păcătuim, cu fiecare scădere a noastră şi cu tot compromisul, îi lipsim pe ceilalţi, lipsim creaţia întreagă de o ipostază a iubirii dumnezeieşti care nu există şi nu are cum să existe în afara noastră. Ne lipsim pe noi înşine şi toată făptura de o iradiere a iubirii care nu poate fi nicicum recuperată. „Prin chipul dumnezeiesc pe care îl poartă, fiecare om ascunde în sine o comoară nepreţuită, sufletul său este mai scump decât toată lumea”. Sfinţii Părinţi spun „Ai văzut un om? Ai văzut pe Dumnezeu!” şi este vorba despre o vedere pe care numai prin acel om o poţi avea. De aceea iubim, şi doar văzând în celălalt o „fereastră către Dumnezeu”, sau o icoană, iubirea noastră poate creşte, într-un dinamism nesfârşit, fără a cădea în plasa plictiselii, care vine din aceea că în loc să căutăm ceea ce este unic în fiecare dintre semeni – tocmai acea reflexie irepetabilă a chipului Creatorului – ne oprim la aspecte exterioare, precum frumuseţea, inteligenţa, cultura, care, desigur, îşi au rolul lor în exprimarea persoanei şi a personalităţii sale, dar nu sunt esenţa, „adâncul”. Ori către acesta tinde iubirea adevărată, fie că este vorba despre iubirea între soţi sau despre cea între prieteni. Există şi iubirea aşa-numit firească, cea între rude, de pildă. Dar şi aceea se desăvârşeşte prin transfigurarea ei în lumina lui Dumnezeu, când din iubire din trup şi sânge se transformă în dragoste deplină.
În Ortodoxie, Chipul lui Dumnezeu din om este dinamic, tinzând pururea spre asemănare. Asemănarea nu este altceva decât Chipul actualizat, împlinit, precum fluturele faţă de cocon. Dar cum Dumnezeu este nesfârşit, la fel este şi dinamica iubitoare, apropierea nesfârşită către asemănare.
Prin Chipul lui Dumnezeu din om, unic, se explică, după Părintele Petroniu, atitudinea aparent inexplicabilă a celui care iubeşte. „Nu vede lipsurile sau nedesăvârşirile persoanei iubite, pentru că este uimit de frumuseţea chipului dumnezeiesc din om şi se minunează şi mai mult de frumuseţea realizabilă a chipului în asemănare”. Iubirea fără cunoştinţă e nedesăvârşită, dar chiar când nu conştientizăm cele de mai sus, când iubirea noastră e aşa-zicând şchioapă, avem o intuiţie a unicităţii celuilalt. Minunat este însă că iubirea nu este, aşa cum se spune adesea, oarbă, ci este de fapt singura care vede cu adevărat, în profunzime, dincolo de stratul circumstanţial. „Numai cel ce iubeşte vede pe cel iubit aşa cum este el în realitate”, ne învaţă părintele Dumitru Stăniloae. Elementul cel mai important copleşeşte tot restul şi arată lipsa de însemnătate a celor la care suntem obişnuiţi să privim, pentru că doar pe ele le putem vedea.
Vedem cel mai adesea după propria noastră măsură. Rău fiind, nu văd, de multe ori, decât răul din celălalt. Şi chiar când uneori îmi stă în faţă o persoană mai bună, înţeleg şi intuiesc bunătatea ei, dar nu o văd desluşit. Pe de o parte, bunătatea aceea are ecou în mine, pentru că sunt creat după acelaşi chip dumnezeiesc, pe de altă parte, ecoul acela este înăbuşit de larma răutăţii pe care am lăsat-o să-mi pătrundă în suflet. Nici eu însumi nu mai pot să desluşesc chipul dumnezeiesc din mine. Sfinţii sunt singurii care pot, căci ei s-au apropiat de măsura desăvârşirii şi văd bunătatea din altul, fie ea cât de ascunsă, pe măsura propriei lor bunătăţi. „Cine urăşte păcatul mai mult decât sfinţii? Şi totuşi sfinţii nu văd păcatele altora. Şi nu le văd, nu pentru că nu vor să le vadă, ci pentru că nu pot să le vadă din pricina dragostei. Ei văd în persoana umană o taină atât de adâncă şi de minunată, că intuiesc în ea posibilităţi de depăşire a oricărei stări de păcat”.
După cuvântul Sfântului Isaac Sirul, iubindu-l pe altul, „semeni în el sămânţa virtuţii”. Iubirea are puterea de a-l transfigura pe cel iubit. Oratoria, retorica, imaginea – pentru a intra pe un teritoriu foarte supralicitat astăzi –, nu au forţa de a schimba oamenii pe care o are iubirea. Vedem, de pildă, în cotidian, oameni care din iubire fac cele mai nebuneşti lucruri, pornesc pe drumuri de care nici nu s-ar apropia în mod obişnuit. Desigur, nu vorbim în aceste cazuri despre iubirea reală, dar dacă şi aceasta, înşelătoare, are o putere atât de mare, ne putem lesne închipui cât de copleşitoare e cea adevărată. De aceea răutatea ce ne înconjoară este şi rezultatul propriei noastre lipse de iubire, a faptului că, după cuvântul Mântuitorului, „dragostea multora s-a răcit”. Cum spune părintele Stăniloae, „în starea de răutate a fiecăruia este implicată lipsa de iubire a celorlalţi”. Vedem şi de aici că pentru a schimba ceva în bine, lucrul cel mai mare pe care îl putem face e să ne schimbăm pe noi.
Vorbim, desigur, despre iubirea adevărată şi nu despre denaturările tot mai grosolane pe care le suferă astăzi acest cuvânt. Iubirea de care suntem, astăzi, atât de departe, pe care o înecăm în patimi şi pofte, în privirea celuilalt nu ca persoană unică şi irepetabilă, ci ca obiect de satisfacere a lăcomiei noastre. Dar datori suntem să încercăm. Şi orice fărâmă de iubire încolţeşte în noi, să o cultivăm ca pe o floare rară, udând-o cu roua dragostei lui Dumnezeu şi păzind-o de orice noroi al păcatului, chiar când ni se pare, în nepriceperea noastră, că ar putea fi izvorât tot din iubire.
Smerit, părintele Petroniu spune: „A vorbi despre Iubire înseamnă a vorbi despre Însuşi Dumnezeu şi lucrul acesta este primejdios pentru cel nedesăvârşit (Scara)”. Am vrut doar să împărtăşesc din lumina duhovnicească pe care o răspândeşte monahul athonit şi îmi cer iertare pentru nevrednicia mea.
*Recomand cu căldură cartea Părintelui Petroniu Tănase, Chemarea Sfintei Ortodoxii, apărută în 2006 la Editura Bizantină.
**Un gând iubitor, astăzi, se îndreaptă spre Luciano Pavarotti, plecat la cele veşnice de dimineaţă, în jurul orei 7.
În Ortodoxie, Chipul lui Dumnezeu din om este dinamic, tinzând pururea spre asemănare. Asemănarea nu este altceva decât Chipul actualizat, împlinit, precum fluturele faţă de cocon. Dar cum Dumnezeu este nesfârşit, la fel este şi dinamica iubitoare, apropierea nesfârşită către asemănare.
Prin Chipul lui Dumnezeu din om, unic, se explică, după Părintele Petroniu, atitudinea aparent inexplicabilă a celui care iubeşte. „Nu vede lipsurile sau nedesăvârşirile persoanei iubite, pentru că este uimit de frumuseţea chipului dumnezeiesc din om şi se minunează şi mai mult de frumuseţea realizabilă a chipului în asemănare”. Iubirea fără cunoştinţă e nedesăvârşită, dar chiar când nu conştientizăm cele de mai sus, când iubirea noastră e aşa-zicând şchioapă, avem o intuiţie a unicităţii celuilalt. Minunat este însă că iubirea nu este, aşa cum se spune adesea, oarbă, ci este de fapt singura care vede cu adevărat, în profunzime, dincolo de stratul circumstanţial. „Numai cel ce iubeşte vede pe cel iubit aşa cum este el în realitate”, ne învaţă părintele Dumitru Stăniloae. Elementul cel mai important copleşeşte tot restul şi arată lipsa de însemnătate a celor la care suntem obişnuiţi să privim, pentru că doar pe ele le putem vedea.
Vedem cel mai adesea după propria noastră măsură. Rău fiind, nu văd, de multe ori, decât răul din celălalt. Şi chiar când uneori îmi stă în faţă o persoană mai bună, înţeleg şi intuiesc bunătatea ei, dar nu o văd desluşit. Pe de o parte, bunătatea aceea are ecou în mine, pentru că sunt creat după acelaşi chip dumnezeiesc, pe de altă parte, ecoul acela este înăbuşit de larma răutăţii pe care am lăsat-o să-mi pătrundă în suflet. Nici eu însumi nu mai pot să desluşesc chipul dumnezeiesc din mine. Sfinţii sunt singurii care pot, căci ei s-au apropiat de măsura desăvârşirii şi văd bunătatea din altul, fie ea cât de ascunsă, pe măsura propriei lor bunătăţi. „Cine urăşte păcatul mai mult decât sfinţii? Şi totuşi sfinţii nu văd păcatele altora. Şi nu le văd, nu pentru că nu vor să le vadă, ci pentru că nu pot să le vadă din pricina dragostei. Ei văd în persoana umană o taină atât de adâncă şi de minunată, că intuiesc în ea posibilităţi de depăşire a oricărei stări de păcat”.
După cuvântul Sfântului Isaac Sirul, iubindu-l pe altul, „semeni în el sămânţa virtuţii”. Iubirea are puterea de a-l transfigura pe cel iubit. Oratoria, retorica, imaginea – pentru a intra pe un teritoriu foarte supralicitat astăzi –, nu au forţa de a schimba oamenii pe care o are iubirea. Vedem, de pildă, în cotidian, oameni care din iubire fac cele mai nebuneşti lucruri, pornesc pe drumuri de care nici nu s-ar apropia în mod obişnuit. Desigur, nu vorbim în aceste cazuri despre iubirea reală, dar dacă şi aceasta, înşelătoare, are o putere atât de mare, ne putem lesne închipui cât de copleşitoare e cea adevărată. De aceea răutatea ce ne înconjoară este şi rezultatul propriei noastre lipse de iubire, a faptului că, după cuvântul Mântuitorului, „dragostea multora s-a răcit”. Cum spune părintele Stăniloae, „în starea de răutate a fiecăruia este implicată lipsa de iubire a celorlalţi”. Vedem şi de aici că pentru a schimba ceva în bine, lucrul cel mai mare pe care îl putem face e să ne schimbăm pe noi.
Vorbim, desigur, despre iubirea adevărată şi nu despre denaturările tot mai grosolane pe care le suferă astăzi acest cuvânt. Iubirea de care suntem, astăzi, atât de departe, pe care o înecăm în patimi şi pofte, în privirea celuilalt nu ca persoană unică şi irepetabilă, ci ca obiect de satisfacere a lăcomiei noastre. Dar datori suntem să încercăm. Şi orice fărâmă de iubire încolţeşte în noi, să o cultivăm ca pe o floare rară, udând-o cu roua dragostei lui Dumnezeu şi păzind-o de orice noroi al păcatului, chiar când ni se pare, în nepriceperea noastră, că ar putea fi izvorât tot din iubire.
Smerit, părintele Petroniu spune: „A vorbi despre Iubire înseamnă a vorbi despre Însuşi Dumnezeu şi lucrul acesta este primejdios pentru cel nedesăvârşit (Scara)”. Am vrut doar să împărtăşesc din lumina duhovnicească pe care o răspândeşte monahul athonit şi îmi cer iertare pentru nevrednicia mea.
*Recomand cu căldură cartea Părintelui Petroniu Tănase, Chemarea Sfintei Ortodoxii, apărută în 2006 la Editura Bizantină.
**Un gând iubitor, astăzi, se îndreaptă spre Luciano Pavarotti, plecat la cele veşnice de dimineaţă, în jurul orei 7.
Friday, August 31, 2007
Noii comunişti şi crezul lor anticreştin
Încep o dezbatere pe marginea căreia sunt multe de spus, printr-un citat. Editorialul lui Horia-Roman Patapievici trasează într-o perspectivă corectă şi descrisă cu claritate liniile mari ale unei atitudini ce face valuri în viaţa noastră publică. Desigur, ce e val, ca valul trece.
http://www.evz.ro/article.php?artid=320462
http://www.evz.ro/article.php?artid=320462
Monday, July 30, 2007
La moartea păstorului nostru
A trecut la Dumnezeu Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist.
Este greu pentru nevrednicia noastră să scriem epitafuri pentru un ierarh care a marcat în mod însemnat istoria Bisericii Ortodoxe Române şi pe care Hristos, în milostivirea şi purtarea Sa de grijă pentru poporul creştin, l-a ţinut în viaţă ani îndelungaţi, spre folosul celor păstoriţi, în vremuri tulburi şi în ciuda controverselor, a bârfelor şi a pizmei care s-au manifestat constant şi care, din păcate, vor mai umbri probabil un timp percepţia noastră.
Nu încerc să idealizez, pentru că, după cum ne învaţă Scripturile, numai Dumnezeu singur e fără păcat, iar puterea lui Hristos se manifestă în slăbiciune. Se cer însă spuse câteva cuvinte.
Născut pe 7 februarie 1915 la Tocileni, judeţul Botoşani, Toader Arăpaşu a luat drumul mânăstirii înainte de a împlini 14 ani, manifestând astfel de mic chemarea către o viaţă grea de nevoinţă, spre slava lui Dumnezeu. Frate de mânăstire la Sihăstria Voronei, a fost tuns în monahism la Bistriţa-Neamţ, primind, după rânduiala călugărească, numele Teoctist.
După ani, a absolvit Facultatea de Teologie Magna cum laudae, frecventând şi cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie din Iaşi.
Aspectele ce ulterior au născut controverse au început să se manifeste la începutul perioadei comuniste, când ieromonahul Teoctist a fost asociat cu ierarhul Justinian Marina, perceput ca pro-comunist, numit, din cauza relaţiilor sale cu autorităţile înscăunate cu forţa de armata sovietică, "patriarhul roşu". Ulterior, pronia dumnezeiască s-a arătat a lucra pe căi necunoscute oamenilor, căci patriarhul Justinian a fost providenţial pentru Biserica noastră, sprijinindu-i pe toţi preoţii pe care autorităţile atee i-au persecutat în lagăre şi închisori.
În 1986, după ce fusese între timp Mitropolit al Olteniei şi apoi al Moldovei, a fost înscăunat Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Contestatarii Prea Fericirii Sale se referă mai ales la perioada aceasta pentru a-i pune în cârcă actele de supunere faţă de regimul comunist. Patriarhul Teoctist a făcut, e adevărat, compromisuri. Privite dintr-o perspectivă angelică, deasupra vieţii de zi cu zi din România comunistă, scrisorile adresate puternicilor vremii sau aprobarea dată - cu inimă frântă, ce-i drept - pentru demolarea unor biserici, pot naşte o anumită reticenţă. Dincolo de acestea, rămân, atât de preţuite în zilele noastre, statisticile: au fost demolate 27 de biserici, în schimb au fost construite 100. Mânăstirile din nordul Moldovei şi nu doar ele au fost renovate de comunişti, făcându-l pe marele duhovnic, părintele Cleopa, să se închine spunând că necuratul a ajuns să-I construiască locaşuri lui Dumnezeu şi recunoscând astfel folosul pe care l-a avut, în cele din urmă, Biserica, ca o consecinţă a diplomaţiei Patriarhului. Gurile dornice de zavistie turuie mai departe, dar Putna, Bistriţa, Slatina şi alte locuri de rugăciune vestesc recunoştinţă. În plan cultural, lucrurile sunt şi mai clare. În România, sub păstorirea Prea Fericitului Teoctist, s-au tipărit mai multe lucrări teologice şi scrieri bisericeşti decât în Grecia, ţară ortodoxă liberă, unde creştinismul nu era condamnat de puterea civilă. Puţini ştiu că în 1988, la întâlnirea cu Patriarhul ecumenic Dimitrios, întâi-stătătorul Bisericii Ortodoxe Române a sugerat deschis faptul că Biserica, dacă i se garantează sprijin din Occident, este gata să-şi scoată fiii în stradă, împotriva regimului comunist.
Pe 10 ianuarie 1990, ca urmare a schimbării de regim politic, Patriarhul Teoctist s-a retras din scaun, în chip de pocăinţă, la mânăstirea Sinaia. Demisia Prea Fericirii Sale a fost acceptată de Sfântul Sinod, dar reacţia păstoriţilor, care, preoţi de mir, monahi, teologi, episcopi, credincioşi simpli, au trimis nenumărate scrisori şi rugăminţi pentru întoarcerea întâi-stătătorului Bisericii, a făcut Sfântul Sinod să-l recheme în scaun.
Perioada post-1989 s-a remarcat prin grijă pentru creşterea evlaviei, canonizările unor sfinţi importanţi şi, mai discret dar poate mai presus de multe alte lucruri, prin păstrarea echilibrului într-un climat nu odată tulbure. În 1992, Prea Fericitul Părinte Teoctist a făcut unul dintre cele mai importante lucruri ale pastoraţiei sale, reactivând, în ciuda opoziţiei violente a Moscovei, Mitropolia Basarabiei, desfiinţată abuziv de puterea sovietică.
Presa a vorbit mult despre vizita Papei, ca despre o mare realizare, dar puţini au ştiut că în ianuarie 1989, într-o escală la Roma, Patriarhul Teoctist a sfidat interdicţia autorităţilor române şi s-a întâlnit cu Papa Ioan Paul al II-lea, discutând probleme ce au rămas până astăzi tăinuite.
Toate acestea vor fi consemnate de istorie. Până atunci vor fi rostite discursuri, vom vorbi, ca în atâtea alte rânduri, despre noi, sub pretextul de a-l evoca pe răposat, va curge cerneală, va curge venin. Dar în sânul Bisericii, în intimitatea şi căldura lăcaşurilor noastre de rugăciune, în bucurie şi durere, printre şoapte şi lacrimi, Prea Fericitul Patriarh Teoctist va rămâne, chiar şi mutat la cele veşnice, ceea ce a dorit să fie şi a fost în toţi aceşti ani: împreună-rugător către Preasfânta Treime. Dumnezeu să-l ierte, pentru rugăciunile Preacuratei Sale Maici şi ale tuturor sfinţilor!
Este greu pentru nevrednicia noastră să scriem epitafuri pentru un ierarh care a marcat în mod însemnat istoria Bisericii Ortodoxe Române şi pe care Hristos, în milostivirea şi purtarea Sa de grijă pentru poporul creştin, l-a ţinut în viaţă ani îndelungaţi, spre folosul celor păstoriţi, în vremuri tulburi şi în ciuda controverselor, a bârfelor şi a pizmei care s-au manifestat constant şi care, din păcate, vor mai umbri probabil un timp percepţia noastră.
Nu încerc să idealizez, pentru că, după cum ne învaţă Scripturile, numai Dumnezeu singur e fără păcat, iar puterea lui Hristos se manifestă în slăbiciune. Se cer însă spuse câteva cuvinte.
Născut pe 7 februarie 1915 la Tocileni, judeţul Botoşani, Toader Arăpaşu a luat drumul mânăstirii înainte de a împlini 14 ani, manifestând astfel de mic chemarea către o viaţă grea de nevoinţă, spre slava lui Dumnezeu. Frate de mânăstire la Sihăstria Voronei, a fost tuns în monahism la Bistriţa-Neamţ, primind, după rânduiala călugărească, numele Teoctist.
După ani, a absolvit Facultatea de Teologie Magna cum laudae, frecventând şi cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie din Iaşi.
Aspectele ce ulterior au născut controverse au început să se manifeste la începutul perioadei comuniste, când ieromonahul Teoctist a fost asociat cu ierarhul Justinian Marina, perceput ca pro-comunist, numit, din cauza relaţiilor sale cu autorităţile înscăunate cu forţa de armata sovietică, "patriarhul roşu". Ulterior, pronia dumnezeiască s-a arătat a lucra pe căi necunoscute oamenilor, căci patriarhul Justinian a fost providenţial pentru Biserica noastră, sprijinindu-i pe toţi preoţii pe care autorităţile atee i-au persecutat în lagăre şi închisori.
În 1986, după ce fusese între timp Mitropolit al Olteniei şi apoi al Moldovei, a fost înscăunat Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Contestatarii Prea Fericirii Sale se referă mai ales la perioada aceasta pentru a-i pune în cârcă actele de supunere faţă de regimul comunist. Patriarhul Teoctist a făcut, e adevărat, compromisuri. Privite dintr-o perspectivă angelică, deasupra vieţii de zi cu zi din România comunistă, scrisorile adresate puternicilor vremii sau aprobarea dată - cu inimă frântă, ce-i drept - pentru demolarea unor biserici, pot naşte o anumită reticenţă. Dincolo de acestea, rămân, atât de preţuite în zilele noastre, statisticile: au fost demolate 27 de biserici, în schimb au fost construite 100. Mânăstirile din nordul Moldovei şi nu doar ele au fost renovate de comunişti, făcându-l pe marele duhovnic, părintele Cleopa, să se închine spunând că necuratul a ajuns să-I construiască locaşuri lui Dumnezeu şi recunoscând astfel folosul pe care l-a avut, în cele din urmă, Biserica, ca o consecinţă a diplomaţiei Patriarhului. Gurile dornice de zavistie turuie mai departe, dar Putna, Bistriţa, Slatina şi alte locuri de rugăciune vestesc recunoştinţă. În plan cultural, lucrurile sunt şi mai clare. În România, sub păstorirea Prea Fericitului Teoctist, s-au tipărit mai multe lucrări teologice şi scrieri bisericeşti decât în Grecia, ţară ortodoxă liberă, unde creştinismul nu era condamnat de puterea civilă. Puţini ştiu că în 1988, la întâlnirea cu Patriarhul ecumenic Dimitrios, întâi-stătătorul Bisericii Ortodoxe Române a sugerat deschis faptul că Biserica, dacă i se garantează sprijin din Occident, este gata să-şi scoată fiii în stradă, împotriva regimului comunist.
Pe 10 ianuarie 1990, ca urmare a schimbării de regim politic, Patriarhul Teoctist s-a retras din scaun, în chip de pocăinţă, la mânăstirea Sinaia. Demisia Prea Fericirii Sale a fost acceptată de Sfântul Sinod, dar reacţia păstoriţilor, care, preoţi de mir, monahi, teologi, episcopi, credincioşi simpli, au trimis nenumărate scrisori şi rugăminţi pentru întoarcerea întâi-stătătorului Bisericii, a făcut Sfântul Sinod să-l recheme în scaun.
Perioada post-1989 s-a remarcat prin grijă pentru creşterea evlaviei, canonizările unor sfinţi importanţi şi, mai discret dar poate mai presus de multe alte lucruri, prin păstrarea echilibrului într-un climat nu odată tulbure. În 1992, Prea Fericitul Părinte Teoctist a făcut unul dintre cele mai importante lucruri ale pastoraţiei sale, reactivând, în ciuda opoziţiei violente a Moscovei, Mitropolia Basarabiei, desfiinţată abuziv de puterea sovietică.
Presa a vorbit mult despre vizita Papei, ca despre o mare realizare, dar puţini au ştiut că în ianuarie 1989, într-o escală la Roma, Patriarhul Teoctist a sfidat interdicţia autorităţilor române şi s-a întâlnit cu Papa Ioan Paul al II-lea, discutând probleme ce au rămas până astăzi tăinuite.
Toate acestea vor fi consemnate de istorie. Până atunci vor fi rostite discursuri, vom vorbi, ca în atâtea alte rânduri, despre noi, sub pretextul de a-l evoca pe răposat, va curge cerneală, va curge venin. Dar în sânul Bisericii, în intimitatea şi căldura lăcaşurilor noastre de rugăciune, în bucurie şi durere, printre şoapte şi lacrimi, Prea Fericitul Patriarh Teoctist va rămâne, chiar şi mutat la cele veşnice, ceea ce a dorit să fie şi a fost în toţi aceşti ani: împreună-rugător către Preasfânta Treime. Dumnezeu să-l ierte, pentru rugăciunile Preacuratei Sale Maici şi ale tuturor sfinţilor!
Monday, July 23, 2007
Canicula şi alte calamităţi: cauze, ieşiri
Principala realitate, preocupare şi plagă a românilor (şi nu numai a lor) în zilele acestea pare a fi canicula. Ziare, programe de ştiri radio şi tv, discuţii la colţ de stradă, toate vorbesc despre de căldura crâncenă, oamenii cad ca seceraţi pe stradă, recolta se usucă, nedumerirea lasă loc groazei. Se vorbeşte cu părută înţelepciune şi despre cauze, despre încălzirea globală, poluarea mediului, experienţe necunoscute ce clocesc în ascunzişurile serviciilor secrete. Toate acestea, de fapt, efecte la rândul lor, într-un lanţ cauzal în analiza căruia ne încăpăţânăm parcă să neglijăm cauza primordială.
De multe ori suntem dispuşi să dăm crezare scenariilor celor mai fanteziste, dar dacă cineva ne vorbeşte despre păcat îl privim ca pe un biet nebun, pierdut în ceţurile Evului Mediu. Numai în biserici se mai înalţă astăzi rugăciuni smerite în care recunoaştem păcatele noastre ca fiind pricina tuturor nenorocirilor ce par a ne copleşi. Încă şi unii dintre cei prezenţi acolo tind să vadă această exprimare ca pe una metaforică, eventual punând-o în legătură numai cu acele acţiuni inconştiente care au legătură directă, adică ştiinţific demonstrabilă, cu degradarea climei: industrializarea excesivă, accidentele de tip Cernobâl (sau mai recent Lvov) etc. Suntem toţi victimele unei orbiri ce caracterizează lumea modernă şi care se traduce printr-o teamă de a ne asuma responsabilităţile. Preferăm politica struţului. Viaţa noastră, ne spunem, este - mai mult sau mai puţin - în regulă. Suferim de pe urma iresponsabilităţii factorilor de decizie şi a fatalităţii.
Dacă pentru o clipă am deveni lucizi, am vedea însă fără mare efort esenţa problemei, care este de altfel mult mai gravă decât canicula. Climatul de promiscuitate din viaţa noastră publică şi privată, compromisurile morale înecate în alcool, calmante sau orice alte mijloace care ne ţin departe de confruntarea cu propriile conştiinţe, nepăsarea şi suficienţa au făcut din generaţiile noastre ilustrarea cea mai violentă a unui mod de gândire pentru care "legea junglei" este un dulce eufemism, pentru că suntem unii faţă de ceilalţi mai răi decât necuvântătoarele, am ajuns în plină filosofie a lui Sartre, pentru care "iadul sunt ceilalţi".
Despre pedeapsa lui Dumnezeu pentru păcate, Ortodoxia nu vorbeşte în termenii juridici ai gândirii apusene, ci mai degrabă o vede ca pe o consecinţă directă a ruperii noastre de la sursa primordială a vieţii. Copilul care se rupe de la sânul mamei moare nu pentru că mama răzbunătoare îşi caută satisfacţia, ci din lipsa hranei indispensabile pentru viaţa trupească. Omul îndepărtat de Dumnezeu se usucă prin deconectare de la sursa vieţii. Într-un interviu cu Prea Sfinţitul Justinian Chira, episcop al Maramureşului şi Satmarului, realizat de Claudiu Târziu, ierarhul spune: "Dumnezeu este bunătatea şi răbdarea infinită, dar creaţia pedepseşte. Natura reacţionează şi pedepseşte înstrăinarea noastră de Dumnezeu. Când încălcăm legile lui Dumnezeu, toate stihiile naturii, ca nişte gardieni ai Domnului, se revoltă şi ne lovesc pentru a ne readuce la credinţă. Creaţia lui Dumnezeu Îl apără pe El de cuvântul nostru prost, de lipsa noastră de credinţă, de răutatea noastră, de înverşunarea noastră contra lui Dumnezeu. Când faptele noastre Îl neagă pe Dumnezeu, natura ne face să suferim consecinţele." Judecând chiar şi din această perspectivă, păcatele ne apar cu atât mai clar ca izvorul tuturor necazurilor ce se abat asupra noastră. Iar o privire asupra noastră şi a lumii în care trăim nu poate decât să confirme acest lucru.
Şi totuşi, ce putem face? Cum scăpăm? Sunt aici două planuri pe care trebuie să acţionăm, într-o aceeaşi direcţie unitară purificatoare. Când am avut fericirea să vorbesc câteva minute cu părintele Arsenie Papacioc şi m-am plâns de situaţia gravă a ţării, în special pe plan politic, mi-a spus simplu că singurul şi cel mai important lucru pe care îl putem face este la nivel personal, este să fim noi înşine mai aproape de Hristos, să ne căim de păcatele noastre şi să căutăm apropierea de Dumnezeu. Este aici o consonanţă deplină cu răspunsul dat de Sfântul Serafim de Sarov celui care îl întreba cum să facă pentru a-i mântui pe alţii: "Găseşte-ţi pacea şi mântuirea ta şi o mulţime de oameni se vor mântui în jurul tău". Nu este o cugetare idealistă a unui om rupt de realitate: anii grei de puşcărie înduraţi de părintele Arsenie stau mărturie că a fost de la început în miezul acţiunii, în lupta pentru mântuirea ţării sale. Dar viaţa curată a unuia îi mântuie pe cei mulţi, după cum o mână de drepţi ar fi putut salva odinioară de la pieire Sodoma.
Al doilea plan este cel al vieţii publice, sau, dacă vreţi, al fiinţei noastre naţionale. Nu trăim izolaţi, ci în comunităţi, dintre care cea naţională are un rol aparte, şi suntem de aceea responsabili, pe lângă acţiunile noastre, şi de direcţia în care se mişcă neamul. Desigur, fiecare face ce poate în măsura locului său. Nu li se va cere călugărilor să preia frâiele politicii, nici poeţilor să formuleze soluţii în privinţa politicii externe. Dar tuturor ni se cere o dragoste rugătoare faţă de neamul nostru şi o conştientizare a păcatelor lui, pentru a putea pune umărul la căinţa colectivă şi la ridicarea naţiunii, altfel făcându-ne părtaşi la păcatele şi căderea ei.
Mă gândesc la două exemple ilustrative. Unul ţine de ce facem la noi acasă, al doilea de relaţiile noastre cu alţii. La Roşia Montană se pune la cale de ani de zile un proiect prin care, pentru un profit gras, urmează să fie otrăvit mediul şi ucisă o regiune. Biserica ia poziţie, ONG-urile se revoltă, se împart fluturaşi şi se fac concerte... Şi în acest timp campania continuă, oameni care în anii 60 făceau pe apostolii libertăţii (Florian Pittiş) îşi împrumută vocea pentru reclame în folosul exploatării cu cianură, iar televiziunea publică, sponsorizată parţial de banii noştri, le difuzează fără nici un fel de scrupule. Faptul că acolo continuă distrugerea este semnul neputinţei noastre. Al nepăsării. Şi dacă nu ne vom mobiliza şi nu vom face mai mult decât până acum, lucrurile vor merge mai departe în aceeaşi direcţie. Luarea de poziţie recentă a Mitropolitului Bartolomeu Anania este un prim semn că nu toată lumea doarme. Să sperăm că nu va fi doar o voce izolată în această problemă care - poate întâmplător sau mai degrabă deloc! - are legătură directă cu mediul.
Pe plan extern, inconsecvenţa şi slugărnicia în faţa Uniunii Europene ne fac, mai nou, să aprobăm ciuntirea Serbiei prin decizia de independenţă a provinciei Kosovo. Adică să lovim într-un loc sfânt al Ortodoxiei răsăritene, de dragul unor interese ale puternicilor zilei, susţinute de propagandă mincinoasă şi crime odioase, ce folosesc războiul cel dintre noi pentru a ne subjuga vrăjmaşilor nevăzuţi... şi văzuţi. Fie şi o luare de poziţie înseamnă astăzi mai mult decât tăcerea noastră vinovată.
O caricatură dintr-un ziar central arăta disperarea unui om în faţa codului roşu şi singura soluţie de avarie pe care acesta o mai întrevedea: o icoană. Ironic sau nu, caricaturistul a schiţat cel mai simplu şi evident adevăr. Nu este însă suficient să spunem "Doamne! Doamne!" Dacă vrem să fim ai lui Hristos, trebuie "pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm". Formulă sintetică ce arată implicarea noastră la nivel personal şi comunitar. Altfel, rămânem ai fatalităţii, ai responsabilităţii delegate şi ai ridicatului din umeri. Şi în cele din urmă ai lipsei de sens ce se tâlcuieşte moarte.
Poate unii vor râde de aceste cuvinte. După ce însă vom fi terminat de râs, de plâns, de tânguit şi de privit în gol, fie ca măcar în ceasul al doisprezecelea să ne amintim să ne rugăm. Neîncetat.
De multe ori suntem dispuşi să dăm crezare scenariilor celor mai fanteziste, dar dacă cineva ne vorbeşte despre păcat îl privim ca pe un biet nebun, pierdut în ceţurile Evului Mediu. Numai în biserici se mai înalţă astăzi rugăciuni smerite în care recunoaştem păcatele noastre ca fiind pricina tuturor nenorocirilor ce par a ne copleşi. Încă şi unii dintre cei prezenţi acolo tind să vadă această exprimare ca pe una metaforică, eventual punând-o în legătură numai cu acele acţiuni inconştiente care au legătură directă, adică ştiinţific demonstrabilă, cu degradarea climei: industrializarea excesivă, accidentele de tip Cernobâl (sau mai recent Lvov) etc. Suntem toţi victimele unei orbiri ce caracterizează lumea modernă şi care se traduce printr-o teamă de a ne asuma responsabilităţile. Preferăm politica struţului. Viaţa noastră, ne spunem, este - mai mult sau mai puţin - în regulă. Suferim de pe urma iresponsabilităţii factorilor de decizie şi a fatalităţii.
Dacă pentru o clipă am deveni lucizi, am vedea însă fără mare efort esenţa problemei, care este de altfel mult mai gravă decât canicula. Climatul de promiscuitate din viaţa noastră publică şi privată, compromisurile morale înecate în alcool, calmante sau orice alte mijloace care ne ţin departe de confruntarea cu propriile conştiinţe, nepăsarea şi suficienţa au făcut din generaţiile noastre ilustrarea cea mai violentă a unui mod de gândire pentru care "legea junglei" este un dulce eufemism, pentru că suntem unii faţă de ceilalţi mai răi decât necuvântătoarele, am ajuns în plină filosofie a lui Sartre, pentru care "iadul sunt ceilalţi".
Despre pedeapsa lui Dumnezeu pentru păcate, Ortodoxia nu vorbeşte în termenii juridici ai gândirii apusene, ci mai degrabă o vede ca pe o consecinţă directă a ruperii noastre de la sursa primordială a vieţii. Copilul care se rupe de la sânul mamei moare nu pentru că mama răzbunătoare îşi caută satisfacţia, ci din lipsa hranei indispensabile pentru viaţa trupească. Omul îndepărtat de Dumnezeu se usucă prin deconectare de la sursa vieţii. Într-un interviu cu Prea Sfinţitul Justinian Chira, episcop al Maramureşului şi Satmarului, realizat de Claudiu Târziu, ierarhul spune: "Dumnezeu este bunătatea şi răbdarea infinită, dar creaţia pedepseşte. Natura reacţionează şi pedepseşte înstrăinarea noastră de Dumnezeu. Când încălcăm legile lui Dumnezeu, toate stihiile naturii, ca nişte gardieni ai Domnului, se revoltă şi ne lovesc pentru a ne readuce la credinţă. Creaţia lui Dumnezeu Îl apără pe El de cuvântul nostru prost, de lipsa noastră de credinţă, de răutatea noastră, de înverşunarea noastră contra lui Dumnezeu. Când faptele noastre Îl neagă pe Dumnezeu, natura ne face să suferim consecinţele." Judecând chiar şi din această perspectivă, păcatele ne apar cu atât mai clar ca izvorul tuturor necazurilor ce se abat asupra noastră. Iar o privire asupra noastră şi a lumii în care trăim nu poate decât să confirme acest lucru.
Şi totuşi, ce putem face? Cum scăpăm? Sunt aici două planuri pe care trebuie să acţionăm, într-o aceeaşi direcţie unitară purificatoare. Când am avut fericirea să vorbesc câteva minute cu părintele Arsenie Papacioc şi m-am plâns de situaţia gravă a ţării, în special pe plan politic, mi-a spus simplu că singurul şi cel mai important lucru pe care îl putem face este la nivel personal, este să fim noi înşine mai aproape de Hristos, să ne căim de păcatele noastre şi să căutăm apropierea de Dumnezeu. Este aici o consonanţă deplină cu răspunsul dat de Sfântul Serafim de Sarov celui care îl întreba cum să facă pentru a-i mântui pe alţii: "Găseşte-ţi pacea şi mântuirea ta şi o mulţime de oameni se vor mântui în jurul tău". Nu este o cugetare idealistă a unui om rupt de realitate: anii grei de puşcărie înduraţi de părintele Arsenie stau mărturie că a fost de la început în miezul acţiunii, în lupta pentru mântuirea ţării sale. Dar viaţa curată a unuia îi mântuie pe cei mulţi, după cum o mână de drepţi ar fi putut salva odinioară de la pieire Sodoma.
Al doilea plan este cel al vieţii publice, sau, dacă vreţi, al fiinţei noastre naţionale. Nu trăim izolaţi, ci în comunităţi, dintre care cea naţională are un rol aparte, şi suntem de aceea responsabili, pe lângă acţiunile noastre, şi de direcţia în care se mişcă neamul. Desigur, fiecare face ce poate în măsura locului său. Nu li se va cere călugărilor să preia frâiele politicii, nici poeţilor să formuleze soluţii în privinţa politicii externe. Dar tuturor ni se cere o dragoste rugătoare faţă de neamul nostru şi o conştientizare a păcatelor lui, pentru a putea pune umărul la căinţa colectivă şi la ridicarea naţiunii, altfel făcându-ne părtaşi la păcatele şi căderea ei.
Mă gândesc la două exemple ilustrative. Unul ţine de ce facem la noi acasă, al doilea de relaţiile noastre cu alţii. La Roşia Montană se pune la cale de ani de zile un proiect prin care, pentru un profit gras, urmează să fie otrăvit mediul şi ucisă o regiune. Biserica ia poziţie, ONG-urile se revoltă, se împart fluturaşi şi se fac concerte... Şi în acest timp campania continuă, oameni care în anii 60 făceau pe apostolii libertăţii (Florian Pittiş) îşi împrumută vocea pentru reclame în folosul exploatării cu cianură, iar televiziunea publică, sponsorizată parţial de banii noştri, le difuzează fără nici un fel de scrupule. Faptul că acolo continuă distrugerea este semnul neputinţei noastre. Al nepăsării. Şi dacă nu ne vom mobiliza şi nu vom face mai mult decât până acum, lucrurile vor merge mai departe în aceeaşi direcţie. Luarea de poziţie recentă a Mitropolitului Bartolomeu Anania este un prim semn că nu toată lumea doarme. Să sperăm că nu va fi doar o voce izolată în această problemă care - poate întâmplător sau mai degrabă deloc! - are legătură directă cu mediul.
Pe plan extern, inconsecvenţa şi slugărnicia în faţa Uniunii Europene ne fac, mai nou, să aprobăm ciuntirea Serbiei prin decizia de independenţă a provinciei Kosovo. Adică să lovim într-un loc sfânt al Ortodoxiei răsăritene, de dragul unor interese ale puternicilor zilei, susţinute de propagandă mincinoasă şi crime odioase, ce folosesc războiul cel dintre noi pentru a ne subjuga vrăjmaşilor nevăzuţi... şi văzuţi. Fie şi o luare de poziţie înseamnă astăzi mai mult decât tăcerea noastră vinovată.
O caricatură dintr-un ziar central arăta disperarea unui om în faţa codului roşu şi singura soluţie de avarie pe care acesta o mai întrevedea: o icoană. Ironic sau nu, caricaturistul a schiţat cel mai simplu şi evident adevăr. Nu este însă suficient să spunem "Doamne! Doamne!" Dacă vrem să fim ai lui Hristos, trebuie "pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm". Formulă sintetică ce arată implicarea noastră la nivel personal şi comunitar. Altfel, rămânem ai fatalităţii, ai responsabilităţii delegate şi ai ridicatului din umeri. Şi în cele din urmă ai lipsei de sens ce se tâlcuieşte moarte.
Poate unii vor râde de aceste cuvinte. După ce însă vom fi terminat de râs, de plâns, de tânguit şi de privit în gol, fie ca măcar în ceasul al doisprezecelea să ne amintim să ne rugăm. Neîncetat.
Thursday, July 19, 2007
Lacrimi şi muzică
Astăzi, Grigore Cartianu publică un excelent articol în "Evenimentul zilei". Îl puteţi citi aici:
http://www.evz.ro/article.php?artid=314613
Nu intrăm în detalii despre ce e bun şi ce e rău la Rolling Stones. O muzică uneori simplistă, uneori sălbatică, alteori pur şi simplu foarte frumoasă, suprapusă peste o viaţă care printre momentele de căldură umană a strecurat cele mai abominabile excese.
Şi totuşi, rămâne cântecul. Care ne mângâie fără să ne gândim prea mult la căile întortocheate ale celui ce cântă. Fără pretenţii. "It's only rock'n'roll".
Tulburătoare paralela lui Cartianu: "Praga cântă în ritmurile lui 'Satisfaction'./ Bucureştiul plânge în Piaţa Universităţii".
Şi totuşi, "fericiţi cei ce plâng".
http://www.evz.ro/article.php?artid=314613
Nu intrăm în detalii despre ce e bun şi ce e rău la Rolling Stones. O muzică uneori simplistă, uneori sălbatică, alteori pur şi simplu foarte frumoasă, suprapusă peste o viaţă care printre momentele de căldură umană a strecurat cele mai abominabile excese.
Şi totuşi, rămâne cântecul. Care ne mângâie fără să ne gândim prea mult la căile întortocheate ale celui ce cântă. Fără pretenţii. "It's only rock'n'roll".
Tulburătoare paralela lui Cartianu: "Praga cântă în ritmurile lui 'Satisfaction'./ Bucureştiul plânge în Piaţa Universităţii".
Şi totuşi, "fericiţi cei ce plâng".
Subscribe to:
Posts (Atom)