Citind "Scara" (I)

În Ortodoxie, cunoaşterea e legată nemijlocit de trăire. De aceea, când m-am apucat să citesc „Scara”, am ştiut că cele mai multe înţelesuri îmi vor rămâne ascunse din pricina nevredniciei mele. Dar nădăjduiesc că Cel Care S-a milostivit de vameşi, tâlhari şi desfrânaţi, îmi va îngădui şi mie să privesc fie şi o fărâmă a luminii Lui dumnezeieşti. Şi precum – prin harul lui Hristos – se vindecau şi cei peste care cădea umbra lui Petru (Fapte 5, 14-15), să se vindece şi bolile sufletului meu, printr-o cunoaştere umbrită a acestor cuvinte mari ale Sfântului Ioan Scărarul, nedesluşite în adâncimea lor decât de cei care au ajuns la aceeaşi duhovnicească înălţime ca autorul.
Cu atât mai puţin mi se cuvine mie să-i învăţ pe alţii. Şi nici nu am această îndrăzneală. Însă am întâlnit în aceste pagini răspunsuri la întrebări pe care mi le-am pus de multe ori, îndrumări pentru viaţa de zi cu zi, în lumina trăirii în Hristos. Rândurile care urmează au dublu scop. Pe de o parte, încerc să-mi păstrez în memorie gândurile care mi-au fost aproape în timpul lecturii, apoi gândesc că de va fi cineva confruntat cu aceleaşi probleme, va putea găsi aici mângâiere sau sfat. Scriu fără nici o pretenţie. Dacă cineva se va folosi de aceste rânduri neîndemânatice, toată slava se cuvine lui Dumnezeu, întru Care a trăit şi a scris Scărarul. De caută însă înţelepciune mai adâncă, cititorul va trece repede peste bolboroselile mele şi se va îndrepta către scriitorii înţelepţi ai Bisericii noastre. Mă rog Bunului Dumnezeu să nu smintesc pe nimeni, şi cu acest gând încep.
Am întrebuinţat în această lectură traducerea Înalt Prea Sfinţitului Nicolae Corneanu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timişoarei 2007, de unde am luat şi fragmentele din prefaţă şi notele de care m-am folosit.
*

Progresul în viaţa duhovnicească, adică apropierea de Dumnezeu privită ca o Scară este o imagine veche, ale cărei ecouri se regăsesc şi în tradiţiile româneşti. „Până în zilele noastre, de altfel, se păstrează reminiscenţe ale opiniei că, în drumul său spre cer, prin mucenicie, ori în general prin moarte, sufletul trebuie să urce treptele unei scări. Aşa, spre pildă, la înmormântări şi ‚pomeni’ se mai fac uneori şi azi ‚între alţi colaci şi unii în formă de scări, numiţi chiar scări, despre care se crede că, împărţiţi ca milostenie întru amintirea celui răposat, vor servi ca nişte scări de urcare spre raiul fericirii’” (citatele sunt din Pr. Victor Aga, Simbolica biblică şi creştină. Dicţionar enciclopedic cu istorii, tradiţii, legende şi folclor, Timişoara 1935). Astfel, descrierea acestei căi, aşa cum este făcută de Sfântul Ioan Scărarul, călugăr din Muntele Sinai, ce a trăit în primul mileniu creştin, nu este singulară în tradiţia ortodoxă. Este însă una dintre cele mai sistematice, adunând şi experienţele anterioare într-o lucrare fundamentală a spiritualităţii ascetice creştine. Pe teritoriul românesc, „Scara” s-a bucurat de o mare răspândire şi putem spune că a influenţat într-o anumită măsură cultura ce se năştea. „Episcopi şi călugări, voievozi şi înalţi demnitari, târgoveţi şi săteni, bărbaţi şi femei, au citit toţi, cu acelaşi nesaţ, ‚stepenile’ (treptele) suitoare către cer ale Lestviţei (Scării)”. O carte prea puţin cunoscută astăzi, dar despre care se poate socoti că stă la începutul culturii scrise româneşti, „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”, menţionează la loc de cinste „Scara”. Cea mai veche traducere în limba română a operei Sfântului Ioan Scărarul datează din prima jumătate a secolului al XVII-lea şi îi aparţine mitropolitului moldovean Varlaam, recent canonizat de Biserica noastră. Ctitor de limbă românească şi ascet de seamă, Sfântul Varlaam a acordat o mare atenţie „Scării”, a cărei traducere a făcut-o cu un bogat aparat filologic, însă date fiind numeroasele locuri obscure din original, a dezvoltat-o şi a explicat-o în mod liber, fidel însă experienţei duhovniceşti care i-a dat naştere. În timp au existat mai multe tălmăciri, iar rezultatul lor a fost versiunea românească imprimată în 1814 de Veniamin Costache, alt mitropolit al Moldovei, la tiparniţa mânăstirii Neamţ. Au existat şi traduceri făcute după manuscrise slave, însă cele mai de seamă au folosit originalul grecesc. Dintre acestea o amintim pe cea a poetei Zorica Laţcu (monahia Teodosia), netipărită, pe cea, renumită, a părintelui Dumitru Stăniloae, din volumul IX al Filocaliei şi pe cea pe care o folosim noi, a Înalt Prea Sfinţitului Nicolae, mitropolit al Banatului, din care am luat şi aceste informaţii.

*

„Toţi cei care au părăsit de bunăvoie viaţa, negreşit au făcut aceasta fie pentru împărăţia viitoare, fie pentru mulţimea păcatelor, fie pentru iubirea de Dumnezeu. Iar dacă ei n-au fost călăuziţi de nici unul din scopurile mai sus amintite, îndepărtarea lor de lume este fără de nici un sens. Totuşi bunul nostru Puitor de nevoinţe nu ia în seamă scopul pe care l-am pus drumului nostru, sfârşitul fiind aşa precum El îl aşteaptă”. (Sfântul Ioan Scărarul, Scara, Cuvântul I; sublinierea mea)
„Am văzut pe unii care, alergând şi nevoind să se apropie de împăratul Hristos, totuşi întâlnindu-se cu cei care veneau în întâmpinare, începeau apoi să-I urmeze Acestuia fără de voie, să intre în palatul Lui şi să prânzească împreună cu El. Am văzut sămânţă căzând pe pământ fără voia ei şi care totuşi a făcut roadă multă şi bună, după cum se întâmplă şi invers. Am văzut pe cineva intrând de silă în spital pentru o oarecare pricină; îngrijit fiind şi curăţit de către un medic priceput, i-a fost înlăturată întunecimea ce-i acoperea ochii. Şi astfel cele fără de voie au devenit în unii mai puternice şi mai eficace decât cele de bunăvoie”(ibidem).
Sfântul Ioan Scărarul vorbeşte despre retragerea din lume, dar cred că aceste cuvinte se aplică oricărui lucru ce se poate face spre slava lui Dumnezeu. Adică orice activitate omenească – creaţie artistică, muncă, povaţă, viaţă de familie – când e făcută pentru Dumnezeu, pentru împărăţie, pocăinţă sau iubire, după cuvântul Sfântului Ioan Scărarul, îşi urmează scopul firesc, altfel neavând nici un sens, oricât ar părea de meritorie şi virtuoasă. Dar – şi aici mi se pare elementul cel mai original şi demn de reţinut, de unde şi sublinierea – uneori, chiar dacă scopul cu care pornim la drum nu este bun, Dumnezeu ne întoarce pe parcurs şi face să rodească o nevoinţă care, dacă ar fi fost după intenţia noastră iniţială, s-ar fi pierdut în lipsă de sens. Cred că acest cuvânt se aplică multor creaţii ale culturii omeneşti. Intenţia artiştilor nu este mereu îndreptată spre Dumnezeu, dar de multe ori tot la El se ajunge. Foarte important mi se pare că acest „bun sfârşit” este arătat aici a fi, uneori, şi al celor care iniţial fug de Hristos. Cred că o interpretare corectă ne-ar feri de judecăţile de multe ori lipsite de discernământ pe care le formulăm în legătură cu anumiţi scriitori, muzicieni, artişti plastici etc., catalogându-i ca periculoşi, imorali, anticreştini şi punându-i la index. Chiar şi dacă atributele de mai sus li se aplică, cu discernământ putem găsi în operele lor seminţe ale mântuirii, aşa cum arată cu măiestrie, printre alţii, Nicu Steinhardt, care găseşte exemple ilustrative pentru învăţătura creştină până şi la Nietzsche, Gide sau alţii, nu tocmai ortodocşi.
Corespondând pe această temă cu părintele Doru Costache, Sfinţia Sa a dezvoltat astfel: „Interesant este că prima parte din fragmentul citat a fost parafrazată, fără referire la Scărar, de Sfântul Siluan, cu exact aceeaşi interpretare. Există ‚scântei divine’ în orice, astfel că pot fi descoperite oriunde. Acesta e mesajul celebrei omilii a Sfântului Vasile către tineri. Problema reală nu este aşadar unde e adevărul ci cât de sensibili duhovniceşte suntem pentru a putea (sau nu) discerne unde este adevărul... Un alt text, în linie cu Steinhardt, e cartea lui Yannaras, ‚Heidegger şi Areopagitul’”.

*

„Şi cel legat de grijile şi preocupările vieţii ca şi cu un lanţ poate să umble, dar mai cu greu; căci şi osândiţii care au picioarele încătuşate nu rareori umblă, însă se împiedică mereu şi, din această pricină, îşi produc răni. Un om necăsătorit însă legat de grijile lumeşti este asemănător celui ce are doar mâinile încătuşate; de aceea, când voieşte să alerge spre viaţa monahicească, nu este împiedicat; cel căsătorit însă se aseamănă cu cel legat de mâini şi de picioare”. (ibidem, sublinierea mea)
Înţelesul primar al textului de mai sus este, cred, destul de evident, de aceea nu voi zăbovi asupra lui. Un alt înţeles mi se pare însă legat de Taina Nunţii ca mucenicie, aşa cum este de altfel arătată a fi în cadrul slujbei Cununiei (unde, printre altele, se cântă troparul Sfinţilor Mucenici). Cel căsătorit se poate mântui, acest lucru nu este pus în discuţie. Uneori, căsătoria şi grijile pe care o familie le aduce cu sine îi sunt, într-adevăr, piedică. Dar aceasta doar atunci când nu merge cu hotărâre spre Hristos. Când însă vede în viaţa conjugală ceea ce este ea de fapt, adică tot o cale spre mântuire, „lanţurile” cu care este legat de mâini şi de picioare i se fac prilej de bucurie şi de slavă, căci este în stare de jertfă pentru Hristos. Deci legăturile celui căsătorit se fac asemenea lanţurilor Sfântului Apostol Pavel şi ale altor întemniţaţi pentru Domnul şi îi aduc cununa muceniciei.
Tot părintele Doru Costache: „Odată cu mariajul este asumată Crucea hristică. Sfântul Maxim a înţeles: Moise şi Ilie, stând lângă Hristosul taboric, sunt icoane ale eficacităţii celor două căi spirituale – căsătoria (Moise) şi celibatul (Ilie). Într-adevăr, Slujba Cununiei vorbeşte mult mai bine în acest sens decât literatura monastică. Un text interesant este lucrarea Sfântului Grigorie al Nyssei, ‚Despre feciorie’, în care căsătoria este descrisă ca leitourgeia şi proslăvită ca o cale spirituală prin excelenţă”.
În continuare, parcă pentru a întări cele spuse mai sus, Sfântul Ioan Scărarul îi învaţă pe cei căsătoriţi cum să găsească mântuirea.
„Am auzit pe unii care petrec în lume, indiferenţi de mântuirea lor, zicându-mi: ‚Cum am putea, căsătoriţi fiind şi cuprinşi de grijile lumeşti, să urmăm viaţa monahicească?’ Acestora le-am răspuns: ‚Săvârşiţi toate faptele bune pe care le puteţi face; nu defăimaţi pe nimeni, nu furaţi de la nimeni, pe nimeni să nu înşelaţi, nu loviţi pe nimeni, nu urâţi pe nimeni, nu lipsiţi de la sfintele slujbe, compătimiţi pe săraci, nu smintiţi (scil. scandalizaţi) pe nimeni, de ceea ce este al altuia să nu vă apropiaţi, mulţumiţi-vă cu ceea ce vă oferă soţiile voastre. Dacă astfel veţi făptui, nu veţi fi departe de împărăţia cerurilor’”. (ibidem)