Saturday, April 19, 2008

Jurnal athonit de călătorie (ultima parte)

Părintele Filotei, român, prietenul unuia dintre tovarăşii noştri de drum, devine ghidul nostru prin mănăstirea care, pentru început, ne întâmpină în camerele ei simple, de o parte şi de alta a unor coridoare lungi, cu un păhărel de ouzo pentru doritori. Curtea care înconjoară biserica şi care e la rândul ei înconjurată de corpurile de chilii – a stareţului chiar lângă poartă - , are verdele primăvăratic colorat cu câteva tufe splendide de trandafiri roz, în plină floare. Corpul vestic, cel în care suntem şi noi cazaţi, are câteva etaje şi aici se află arhondaricul, băile cu apă rece care îmi amintesc de taberele copilăriei, bucătăria unde îşi face ascultarea părintele Filotei, şi sala de mese. Toţi oaspeţii sunt primiţi cu mare dragoste, dar la slujbele care aici sunt unite cu mesele nu pot participa decât ortodocşii, uniţi prin Împărtăşirea din acelaşi potir. Biserica, străjuită de un pridvor înalt, are pronaosul separat de naos printr-un zid cu o intrare în mijloc, de jur împrejurul pereţilor sunt scaune înalte, iar când este multă lume, unii părinţi încearcă să-i rânduiască atenţi pe închinători. Stând cu faţa la altar, în stânga, se află o icoană vestită a Maicii Domnului, „Dulcea sărutare” (Glycophilousa), pictată, după Tradiţie, de însuşi Sfântul Evanghelist Luca, prototipul tuturor icoanelor de acest fel, în care Maica Domnului îşi ţine faţa lipită cu dragoste de cea a Pruncului Iisus. În timpul prigoanei iconoclaste din Bizanţ, o femeie evlavioasă a vrut să salveze de la distrugere această icoană şi a pus-o pe apă. După 100 de ani, stareţul de la Filoteu a văzut-o în vis şi a coborât în procesiune pe malul mării unde a găsit-o într-un loc de pe ţărm în care izvorăşte până astăzi un izvor de apă dulce. Minunile săvârşite de Maica Domnului prin „Dulcea sărutare” au ajuns cunoscute în tot Muntele şi în toată lumea, alături de cele ale „Portăriţei” de la Iviron, care s-a arătat într-un chip asemănător.
Ne aşezăm în scaune pentru slujba de seară şi încercăm să pătrundem rugăciunea, deşi nu înţelegem mai nimic din greaca veche. Părinţii cântă cu glasuri dulci şi ferme în acelaşi timp psaltichia aparent monotonă, dar cu străluciri discrete şi ornamentaţii rafinate în smerenia lor, iar biserica e plină de pelerini. Urmează masa, o continuare a rugăciunii, cu binecuvântare şi citiri din cărţi sfinte. Mâncăm, printre altele, fructe de mare, şi bem o cană de vin roşu aspru şi gustos. La sfârşit ne ridicăm şi mergem în biserică unde o nouă perioadă, mai scurtă, de rugăciune, încheie ritualul înserării. Sunt scoase spre închinare şi relicvele de mare preţ ale mănăstirii: mâna dreaptă a Sfântului Ioan Gură de Aur, binecuvântând, cu pielea stafidită rămasă pe ea, o bucată din lemnul Sfintei Cruci, piciorul Sfântului Mare Mucenic şi Tămăduitor Pantelimon, părticele din moaştele Sfintei Marina şi altele, pe care nevrednicia noastră nu le reţine.
Ne plimbăm prin faţa porţii mănăstirii, pe platoul înalt de pe care pleacă mai multe cărări spre Dafni şi spre întregul Athos, apoi intrăm în magazinaşul unde un părinte bătrân şi blând ne dăruieşte nişte icoane. Unul dintre noi se pricopseşte şi cu filmul „Sirenele”, pe care îl dăm de la unul la altul pentru a scăpa de el. Până la urmă, şi acesta ni se face pricină de binecuvântare, căci din vorbă în vorbă părintele Filotei ajunge la duhovnicul realizatorului, un preot de mir din Australia, ajuns la porţile sfinţeniei şi care ţine luptând din greu Ortodoxia într-o parte tulburată a lumii, săvârşind minuni şi izvorând mireasmă duhovnicească. Acest părinte grec, Nicolae, este foarte iubit la mănăstirea Filoteu, unde petrece uneori un timp de rugăciune. Cine trece pe la această mănăstire nu poate uita bătaia clopotelor, o polifonie înălţătoare, suprapusă peste glasul călugărilor care citesc răbdători psalmi şi rugăciuni. Duhovnicul stareţului de acum a înfiinţat o mănăstire în America, pe locul unde a auzit de sus clopotele sunând ca la Filoteu, şi săvârşeşte multe minuni, pe care şi necredincioşii se duc să le vadă.
La ceasul înnoptării stăm de vorbă cu părintele Filotei, eu cu multa mea pălăvrăgeală, el cu pilde şi învăţături ce vin din altă sferă. Îngrijorarea faţă de apostazia lumii creşte în rândul părinţilor din Sfântul Munte, şi rugăciunea lor însoţită de rigoarea în păstrarea şi trăirea cuvântului evanghelic sunt ultimele care ne ţin din prăbuşire. La Sfânta Mănăstire Xiropotamu, de hram, Sfinţii 40 de Mucenici, în fiecare an răsăreau 40 de ciuperci în spatele Sfintei Mese, până când s-a săvârşit acolo o slujbă împreună cu catolicii, iar minunea a încetat. Cuvintele sunt greu de dus pentru înţelegerea noastră întinată. Trebuie să ne rugăm pentru toţi, credincioşi şi necredincioşi, dar de vom ajunge să relativizăm Ortodoxia şi s-o amestecăm cu învăţături străine în numele unei false iubiri de oameni, ne vom pierde şi noi şi îi vom pierde şi pe ceilalţi. Se vorbeşte din ce în ce mai mult despre vremea prigoanelor. Aflu că, pe lângă minunea luminii care se aprinde de Înviere din Sfântul Mormânt, de Bobotează, Iordanul curge pentru o vreme invers, spre izvoare. Mulţi, văzând, au cerut să fie botezaţi pe loc. Anul acesta autorităţile au interzis apropierea de râu în ziua Sărbătorii.
„Cum te-ai descurcat la început cu grecii, părinte Filotei?” „Stăteam uneori pe balcon şi plângeam întrebându-mă: de unde atâta dragoste? Ca pe un bulb gingaş m-au îngrijit şi m-au ocrotit”. Este dragostea lui Hristos fără de care într-o clipă ne-am scufunda, dragostea pogorâtă asupra lumii prin rugăciunea acestor părinţi athoniţi.
La ora 2 mergem din nou la slujba ce culminează cu Sfânta Liturghie. Nori întunecaţi brăzdează cerul şi se anunţă o furtună care ne obligă să plecăm cu o zi mai devreme, pentru a nu risca să rămânem blocaţi mai mult timp în Munte. O camionetă a mănăstirii ne duce până în portul Dafni, după ce ne luăm rămas bun de la părinte şi de la Athos. Pe drum începem deja să depănăm amintiri. Ne aşteaptă şi pe noi ascultările noastre, şi, o, de am putea aduce în cetate un strop din sfinţenia Grădinii Maicii Domnului! În port începe acomodarea cu gălăgia pestriţă a lumii, de care recunosc că îmi fusese un pic dor. La casele de bilete zeci de oameni surprinşi de schimbarea vremii se înghesuie să cumpere un loc pe vaporaşe, iar necunoaşterea limbii devine o problemă serioasă. În cele din urmă, după ce cumpărăm ultimele iconiţe pentru cei de acasă, reuşim să ne îmbarcăm pe un vas mai mic care ne duce la Ouranopoli. De aici mergem repede la Tesalonic, iar odată cu înserarea oraşul se umple de viaţă, de lumina şi întunericul care se vânează ameţitor la fiecare colţ de stradă. A iubi lumea – nu în sensul de patimă, ci în sensul de creaţie a lui Dumnezeu „bună foarte” - şi a nu te lăsa cuprins de răul care pune stăpânire pe ea este asceza celor din afara mănăstirilor. Noi, într-o dispoziţie prea puţin ascetică, ne oprim la o terasă, mâncăm fructe de mare şi ne bucurăm de pelerinajul din ultimele zile. A doua zi de dimineaţă bem o cafea pe malul mării şi mergem să ne închinăm moaştelor Sfântului Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, într-o biserică în care mai sunt Sfânta Anisia şi un alt sfânt despre care nu auzisem. De aici, spre România şi spre casele noastre. Zilele de post se scurg lin, sub ocrotirea Maicii Domnului şi a sfinţilor care, din Athos şi de pretutindeni, ne duc spre Marele Praznic al Învierii Domnului Hristos.

5 comments:

IT Psihoterapia said...

interesant "Static Journey" asta; nu multi (si cu siguranta niciuna) se pot bucura de un asa periplu..dar tot nu mi-ai raspuns: exista si pisici (de sex feminin adica) pe Munte? :)

Paul Slayer Grigoriu said...

Vezi ca nu citesti cu atentie? Ti-am spus la episodul III ca exista si cu ce se ocupa.

IT Psihoterapia said...

pe 3 cred ca nu l-am citit... "cum se cuvine"...:)

Anonymous said...

The best tenor says: Da, este intradevar altceva! Doar tu poti descrie asa ceva. Asta ne trebuie, tuturor! Mai vreau..., devin dependent, clar!

Anonymous said...

cititi blog-ul intreg, destul de bine