Thursday, May 28, 2009

Hristos S-a înălţat!

Plinind rânduiala cea pentru noi şi cele de pe pământ unindu-le cu cele cereşti, Te-ai înălţat întru slavă, Hristoase, Dumnezeul nostru, nicicum despărţindu-Te, ci rămânând nedepărtat şi strigând celor ce te iubesc pe Tine: Eu sunt cu voi şi nimeni împotriva voastră!

Sunday, May 17, 2009

Stop paradei gay!

Se repetă de ani de zile şi noi nu facem destul ca să ne opunem. Anul acesta se vrea ca străzile Bucureştilor să fie din nou întinate de marşul homosexual. Noi ce avem de gând să facem?
Lucrurile sunt simple. Am o mamă şi ştiu că e de neînlocuit. Am şi un tată şi poate voi deveni şi eu într-o zi tată. Şi mi-aş dori ca fiecare copil să aibă parte de această minunată diversitate, de afecţiunea complementară a părinţilor, de bogăţia unei familii. Iar dacă dintr-o pricină sau alta nu poate, puţinul care i-a rămas să nu fie ciuntit de patronajul unei alianţe împotriva naturii. E datoria noastră faţă de Dumnezeu, faţă de ţară, faţă de părinţii şi copiii noştri şi chiar şi faţă de amărâţii care defilează în numele unei libertăţi care îi păgubeşte în primul rând pe ei să încercăm să-i oprim.
Anul acesta nu voi fi în ţară în ziua când se vrea organizarea paradei homosexualilor. Dar cu gândul sunt alături de cei care luptă împotriva transformării capitalei în Sodoma. Nu-i judecaţi, căci fiecare avem păcatele noastre. Unele poate mai mari. Dar opriţi-i! Rugaţi-vă, scrieţi, mărturisiţi, mergeţi acolo. Şi nu uitaţi că cei care participă la marş sunt laşi. În orice revoltă autentică, fie ea şi pentru o cauză nedreaptă, sunt de admirat actele de curaj şi demnitate. Lupta pentru un ideal, fie el şi fals, este însufleţită de îndrăzneală. Dar revolta lor e una mincinoasă, pentru că se ascund în spatele bâtelor poliţiştilor, a gazelor lacrimogene, a scuturilor şi a loviturilor date în toţi cei care, ca şi ei, vor să-şi exercite dreptul la liberă exprimare. Deschideţi ochii! Poliţia nu dă doar în cei care au manifestări violente. Poliţia îi bruschează, îi înjură, îi îmbrânceşte şi-i arestează şi pe cei care îşi exprimă paşnic opoziţia. Ştiu despre ce vorbesc, am fost acolo. Parada gay se sprijină pe forţele de represiune şi pe sancţiuni impuse din afară împotriva revoltei unui fond creştin. Unde e libertatea pe care o trâmbiţează, dacă n-au curajul să lupte decât sprijiniţi de cei care le bagă celorlalţi pumnul în gură? Marşul homosexualilor nu are nici o legătură cu libertatea, pentru că se sprijină pe opresorii ei, devenind astfel manifestarea liberticidă a unui conformism laş. De ei să ne temem?
Public în continuare apelul Forului Ortodox Român şi a altor două organizaţii către ierarhia Bisericii Ortodoxe, pentru ca şi mai-marii noştri întru Hristos să ia poziţie. Doamne ajută!
A P E L
Către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române


Cu prisositoare bucurie: Hristos a înviat!


„De aceea Dumnezeu i-a dat necurăţiei, după poftele inimilor lor, ca să-şi pângărească trupurile lor între ei, ca unii care au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi s-au închinat şi au slujit făpturii, în locul Făcătorului, Care este binecuvântat în veci, amin! ” (Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel 1, 24-28)
Prea Fericite Părinte Patriarh,
Înalt Prea Sfinţiţi si Prea Sfinţiţi Parinti,


Pe temeiul sfintei şi dumnezeieştii învăţături ortodoxe, noi, creştinii ortodocşi români pe care îi păstoriţi ca întâistătători ai Bisericii Ortodoxe Române, vă adresăm rugămintea de a veni în apărarea noastră în aceste zile în care sminteala şi urâciunea pustiirii vor tulbura iarăşi sufletele creştinilor şi vor pângări capitala ţării noastre prin organizarea, de către comunitatea homosexualilor, a unui aşa-zis „festival al diversităţii” sub denumirea de „GayFest 2009”.
Aceşti nefericiţi şi bolnavi semeni ai noştri, atinşi fiind de patima locuitorilor Sodomei şi Gomorei, promovează cu insistenţă şi agresivitate ideea că libertatea de expresie, de manifestare garantată prin legea oamenilor le oferă cadrul necesar de a organiza în fiecare an un carnaval grotesc al imoralităţii şi degradării condiţiei umane. Dobândirea unor drepturi protectoare, prin abrogarea legislaţiei care pedepsea homosexualitatea ca infracţiune, pare a nu fi suficientă pentru homosexualii din România, aceştia lansând o puternică ofensivă pentru a obţine dreptul la “căsătoria homosexualilor” şi, mai ales, dreptul de a înfia copii pentru a-i creşte în mediul imoral al aşa-ziselor “familii” homosexuale. Renunţând la lupta împotriva propriilor patimi, homosexualii încearcă să-i determine pe ceilalţi membri ai societăţii să devină părtaşi la patima lor. De aceea, homosexualii caută să ridice păcatul la rang de virtute, să dobândească statutul de normalitate pentru perversiunea în care trăiesc şi astfel să impună societăţii româneşti asumarea oficială a unor comportamente anticreştine şi deosebit de dăunătoare pentru sănătatea trupească şi sufletească a fiinţei umane.
Acceptarea oficializării homosexualităţii ca stare de normalitate nu reprezintă o victorie a libertăţii umane, ci, dimpotrivă, o viciere a acestei libertăţi, o capitulare a poporului atât de la legea naturală, care opreşte pe om de la comportamentele împotriva firii, cât mai ales de la legea lui Dumnezeu care „făcând pe om după chipul Său, a făcut bărbat şi femeie” (Facerea 1, 27) şi „i-a binecuvântat şi le-a poruncit: Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi.” (Facerea 1, 28) Argumentele omeneşti, superficiale şi relative, care fac apel la o libertate pervertită, ce ar pune semnul egalităţii între anormalitatea homosexualităţii şi normalitatea relaţiei dintre un bărbat şi o femeie uniţi în Sfânta Taină a Cununiei, nu pot fi aşezate mai-presus de învăţătura şi poruncile dumnezeieşti descoperite de Însuşi Dumnezeu prin Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie.


Preafericirea Voastră,
Înaltpreasfinţiţi, preasfinţiţi părinţi


Avem încrederea că Sfântul Sinod, în frunte cu Părintele Patriarh al Bisericii noastre dreptmăritoare, are atât puterea, cât şi autoritatea duhovnicească de a interveni pentru oprirea acestor sminteli şi pângăriri pe care homosexualii le comit împotriva milioanelor de creştini români, prin aşa-zisul festival al diversităţii „GayFest 2009”. Există multe mijloace legale şi morale pentru a ridica stavilă împotriva atotpaguboasei propagande a homosexualităţii. Drept pentru care, cu smerită metanie, îndrăznim, ca nişte fii, să vă facem cunoscute aşteptările şi năzuinţele noastre privind măsurile pe care dacă Biserica noastră le-ar adopta s-ar pune o semnificativă piedică acestei propagande a degenerării umane, răspăndirii apucăturilor sodomite, desfrânării şi perversiunilor în general, în societatea românească:
- solicitarea Patriarhiei Române adresate Primăriei Capitalei de a nu aproba desfăşurarea paradei homosexualilor în spaţiul public, pe străzile oraşului, datorită faptului că o astfel de paradă lezează grav demnitatea şi jigneşte profund sentimentele religioase ale comunităţii creştinilor ortodocşi din Bucureşti şi din ţară;
- un protest public al Patriarhiei împotriva desfăşurării „GayFest 2009”, adresat administraţiei publice locale a Capitalei, Guvernului şi Parlamentului României;
- instituirea unor rugăciuni speciale pentru întoarcerea de la păcat a celor căzuţi în patima homosexualităţii, la slujbele ţinute în bisericile Bucureştiului pe tot parcursul „GayFest 2009”;
- acţiuni de catehizare intensă a credincioşilor din parohiile Bisericii Ortodoxe Române în legătură cu păcatul homosexualităţii, prin predici speciale, organizarea de seminarii, distribuirea de broşuri şi pliante informative, vizionarea de filme documentare, pe tot parcursul „GayFest 2009”;
- organizarea unei procesiuni cu sfinte moaşte în zona Catedralei Patriarhale, ca act de smerită rugăciune către Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu să nu pedepsească pe locuitorii Capitalei ţării noastre pentru că au îngăduit o asemenea urâciune precum „GayFest 2009”;
- conceperea şi lansarea oficială, în regim de urgenţă, de către Patriarhia Română, a unui program naţional de vindecare şi recuperare a homosexualilor prin activităţi de natură medicală, asistenţă psihologică, catehizare şi consiliere duhovnicească;
Asociaţiile noastre, credem noi în asentimentul tuturor credincioşilor ortodocşi din România, vă vor fi alături în toate aceste lucrări mărturisitoare. Numai atât rugăm pe Preafericirea Voastră, Părinte Patriarh. ca, împreună cu Înaltpreasfinţiţii Părinţi Mitropoliţi şi cu Preasfinţiţii Părinţi Episcopi, să faceţi tot ce vă stă în putinţă pentru a ne fi îndrumători şi sprijin întru mărturisirea şi plinirea poruncilor Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, în aceste zile când credinţa şi viaţa creştină sunt atât de greu puse la încercare.

Cu nădejde şi smerită închinăciune,
Forul Ortodox Român
Federaţia Organizaţiilor Ortodoxe Pro-Vita din România
Alianţa Familiilor din România


- Forul Ortodox Român (F.O.R.), structură federativă fără personalitate juridică, a fost înfiinţată la 29 noiembrie 2008, prin consensul reprezentanţilor a 60 de organizaţii civice cu caracter cultural ţi sociale, care au participat la conferinţa Asociaţiilor Laicatului Ortodox Român. F.O.R. este coordonat de liderii organizaţiilor: Fundaţia „Sfinţii Martiri Brâncoveni”, Asociaţia „Pro-Vita” - Filiala Bucureşti, Asociaţia Română pentru Transporturi Rutiere Internaţionale A.R.T.R.I., Asociaţia „Christiana” şi Asociaţia „Rost”.
- Federaţia Organizaţiilor Ortodoxe Pro-Vita din România cuprinde 16 asociaţii şi fundaţii care apară şi cultivă valorile vieţii.
- Alianţa Familiilor din România este o asociaţie civică promotoare a principiilor social-culturale care au stat la baza dezvoltării societăţii: familia şi morala creştină aplicată în relaţiile interumane şi în viaţa socială.

UPDATE

Şi pentru a vedea mai clar cu cine avem de-a face, vom spune ca organizatorii Marsului pentru Familie au fost amenintati cu moartea de catre un activist pentru "drepturile" homosexualilor. Deci cine sunt intolerantii, violentii, promotorii urii? Detalii aici: http://c-tarziu.blogspot.com/2009/05/organizatorii-marsului-pentru-familie.html .

Wednesday, May 6, 2009

Cella Serghi - "Pânza de păianjen"

Este un mister mereu reînnoit atunci când în vârtejul unei lumi copleşite de acţiune şi adesea lipsite de reflecţie şi profunzime, se face simţită discret o prezenţă feminină. Am admirat mereu scriitura autoarelor care au ştiut să-şi transpună în paginile cărţilor feminitatea, de la Hortensia Papadat-Bengescu, până la naturalismul totuşi atât de sensibil al lui Flannery O’Connor. Cella Serghi, la rândul ei, scrie foarte feminin, într-o vreme în care acest atribut tinde să devină, în lumea literelor şi a artei, desuet. Bărbaţii sunt creatori de idei-forţă, îşi spulberă năvalnic propriile îndoieli sau, dimpotrivă, le ridică la rang de dogmă, aşa cum se întâmplă în viziunea sceptică a celor care, epigoni ai marilor literaţi, nu mai cred în nimic. Capacitatea de a lupta pentru un ideal, chiar atunci când realitatea însăşi trebuie măsluită pentru a-l putea înfăţişa, puterea de a transforma, prin forţa unei voinţe şi a unei credinţe, aceasta realitate, astfel încât ea să răspundă aspiraţiilor, este una dintre cele mai des întâlnite însuşiri ale operei marilor scriitori. Ei judecă şi împart lumea, o remodelează păşind prin ea cu o vitejie uneori martirică, alteori prostească – deşi nu neapărat mai puţin grandioasă – astfel încât mult după moartea lor oamenii pot să se ghideze după experienţele lor. „După cum spunea Faulkner...”, sau „după cum spunea Nietzsche...” sau „după cum spunea Sfântul Pavel...”, se va auzi, până la sfârşitul veacurilor, la începutul unei argumentaţii. De multe ori, chiar şi lucrurile cele mai frumoase riscă să basculeze în extrema lipsei de sensibilitate şi compasiune. Şi atunci e nevoie de un echilibru. Echilibru pe care îl aduce femeia.
După ce am citit „Pânza de păianjen”, nu am descoperit în ea nici o afirmaţie bună de scris ca motto, nici o judecată, nici o sentinţă. Delicateţea feminină a Cellei Serghi se reflectă într-un scris care nu se judecă nici pe sine, nici pe alţii, ci priveşte cu o fină percepţie a nuanţelor lumea din afară şi nenumăratele lumi interioare. Ceea ce de multe ori scapă observaţiei unui spirit masculin, grăbit să ajungă la rezultat, la o concluzie, are un ecou prelung în sensibilitatea Dianei Slavu, alter-ego-ul autoarei, care, într-o lume îngustată de suferinţă, meschinărie, luptă şi prejudecăţile proprii, se agaţă de fiecare parfum, de fiecare voce, de fiecare pală de vânt pentru a explora adâncul insondabil al măreţiei şi decăderii omeneşti. Iubirea sau simulacrul ei superficial descoperă bogăţii interioare şi taine, pe fondul unor poveşti aparent banale. Diana – şi prin ea Cella Serghi – se fereşte să condamne şi să judece, chiar şi în momentele în care dezamăgirea este cruntă şi trădarea mişelească. Ochii minţii, mari şi curioşi, privesc către oameni, gesturi, cuvinte şi mişcări, fără a încerca să le disece şi să le explice, ci trăindu-le mai degrabă în adâncul propriei fiinţe, întru o înţelegere mai adâncă a firii omeneşti, tocmai pentru că este dincolo de cuvinte şi concepte.
„Ştiu că sunt femei mai frumoase decât mine, dar asta nu are nicio însemnătate, fiindcă oricât de frumoasă ar fi o femeie, se poate totdeauna ivi alta, care să fie şi mai frumoasă; dar cred că poate exista o adâncime sufletească, o sensibilitate, o inteligenţă care pot însufleţi în aşa fel un anumit fizic, care pot crea o feminitate infungibilă (cum se spune în Drept despre bunurile care nu se pot schimba între ele, cum ar fi un tablou, un covor, un exemplar de carte dintr-o ediţie rară), amalgam unic de însuşiri de neînlocuit, cel puţin într-o clipă dată, pentru un om într-un anume climat sufletesc.” Iată expresia simplă a unicităţii feminine, care se poate aplica şi scrisului autoarei, conştientă de propria ei existenţă irepetabilă într-o lume guvernată de bărbaţii care rătăcesc din ce în ce mai adânc în hăţişul competiţiei şi al dorinţei unei iluzorii supremaţii. De cealaltă parte, desigur vulgarizat, dar nu mai puţin real, aşa-zisul spirit practic care uită de nevoia vitală de frumos a naturii umane: „Şi Michi nu înţelegea de ce mă frământ, ce-mi pasă. Încercam să mă apropii de el fără să izbutesc. Felul lui de a gândi, - rece, strâns, logic -, într-un fel care mă impresionase la început, mi se părea acum inuman, lipsit de înţelegere pentru nuanţe, pentru tot ce nu se putea rezolva strict matematic. Mi-ar fi plăcut să fie cald, generos, drept. Să participe, la fel ca mine, la tot ce era viaţă. Să mă mângâie când sunt necăjită, ba chiar să-mi spuie cuvinte duioase. Dar Michi înţelegea lucrurile altfel. Le împărţea în utile şi inutile.” „Pânza de păianjen” este istorisirea unor suferinţe, dar, deşi cea care suferă e chiar eroina principală, fiecare frază este de fapt imagine a compasiunii ei faţă de toţi cei din jur, o delicată revelaţie a unor trăsături când conjugale, când materne, cu natura feminină ce hrăneşte şi învăluie cu căldura ei întregul univers.
Într-o limbă curgătoare, cu parfum interbelic şi atenţie pentru detaliu, scrisul Cellei Sergi se detaşează prin natura lui – poate chiar în ciuda intenţiilor autoarei – de uşoara tentă ideologică strecurată pe ici, pe colo, dar dizolvată în tonurile calde ale vieţii dincolo de îndiguiri artificiale. Judecând la rece, avem în faţă povestea unui eşec existenţial trăit la doar douăzeci şi unu de ani, dar care transformă ireversibil sufletul eroinei. Este eşec, în ciuda concluziei uşor avântate ce se vrea de acum nepăsătoare la vechile suferinţei şi militanta unui viitor luminos. Şi totuşi, însăşi căderea răspândeşte raze de lumină şi nădejde, atunci când, fără a condamna, personajul/autoarea păşeşte mai departe cu o bogăţie interioară pe care o dăruieşte fără reţineri.
Socotesc că nu trebuie să căutăm în „Pânza de păianjen” nici un fel de învăţătură. Nu este o carte care să invite la concluzii sau să ne ajute în formarea noastră. Din acest punct de vedere, nu ştiu cât este de folositoare, cât este – pentru a mă exprima teologic – de ziditoare. În cele din urmă însă, „c’est utile puisque c’est joli”, cum ar spune Micul Prinţ al lui Saint-Exupery. Şi undeva, în adâncul naturii umane, pe care scriitorii îl intuiesc iar scrisul feminin îl simte şi îl redă cu duioşie, frumosul se arată ca sursă de viaţă. „Pânza de păianjen” este o lectură care te poate face mai bogat, pentru că deşi nu te învaţă deloc cum să trăieşti şi cum să gândeşti – sau, când încearcă să o facă, greşeşte – te ajută să-ţi însuşeşti un crâmpei din lecţia adâncimii naturii umane şi a compătimirii.