Reflecţie la Duminica lui Zaheu

Evanghelia de astăzi ne vorbeşte despre una dintre marile minuni săvârşite de Mântuitorul Hristos în drumul Său către Ierusalim, capitala Iudeii, ce se traduce “oraşul păcii”, pentru că acolo avea să-Şi desăvârşească Domnul opera, prin care a restabilit pacea între Dumnezeu şi lume. Iar semnele acestei împăcări se văd deja în cele citite astăzi din Evanghelia după Sfântul Luca, căci cu adevărat pocăinţa este calea spre comuniunea cu Dumnezeu. Iar întâlnirea lui Hristos cu vameşul Zaheu este pildă pentru noi toţi.
Citim că mai marele vameşilor, fiind mic de statură nu-L putea vedea pe Iisus din cauza mulţimii, aşa cum fiecare dintre noi, când este tulburat de mulţimea grijilor şi a diverselor preocupări lumeşti nu mai poate creşte duhovniceşte şi astfel nu-L poate vedea pe Dumnezeu. Dar chiar din cel mai mare adânc ne putem înălţa spre El, dacă dorinţa ne este arzătoare, cum a fost a lui Zaheu, care s-a suit într-un sicomor, aprins de căldura credinţei şi de dorinţa pocăinţei. Hristos, cunoscând sufletul lui, imediat l-a chemat, spunând: “Zaheu, grăbeşte-te şi te dă jos, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta.” Avem aici însăşi esenţa învăţăturii ortodoxe despre conlucrarea între voinţa omului şi harul lui Dumnezeu. Căci pentru a ne îndrepta spre Hristos este nevoie să facem un efort, să ne lepădăm cât putem de păcate şi să ne îndreptăm cugetul către cele duhovniceşti. Însă Dumnezeu, cum vede voinţa noastră îndreptată spre El, ne vine în ajutor cu harul Său, care o întăreşte, astfel încât omul să dorească mai mult pe Dumnezeu şi Dumnezeu să răspundă mai puternic dorinţei lui, aşa cum a făcut cu Zaheu, în casa căruia a poposit, umplându-l de bucurie.
Iudeii însă murmurau şi cârteau, văzând pe Hristos că a intrat în casa unui om păcătos. Şi ca ei facem şi noi, de fiecare dată când judecăm pe aproapele nostru. Şi niciodată nu se mânie Dumnezeu mai tare pe noi, decât atunci când ne vede cum îi vorbim de rău pe ceilalţi, cum gândim lucruri rele despre ei. Căci atunci când judecăm, ne socotim pe noi mai buni decât cei despre care vorbim, căci oricine judecă prin comparaţie cu sine. De aceea, oricât de păcătos ar fi un om, beţiv, desfrânat, hoţ, chiar ucigaş, nu trebuie sa-l osândim, căci nu ştim ce e în inima lui şi apoi avem şi noi păcatele noastre de care trebuie sa ne îngrijim şi nu ştim dacă acela nu se va pocăi înaintea noastră. Să nu uităm că primul care a intrat în Împărăţia lui Hristos, înainte de Avraam, înainte de profeţii Vechiului Testament, ba chiar înainte de Sfântul Ioan Botezătorul, a fost tâlharul de pe cruce, care prin pocăinţă a dobândit raiul.
Zaheu ne dă multă învăţătură prin pilda sa. Căci odată ce a fost luminat de poposirea Mântuitorului în casa sa, se hotărăşte să dea jumătate din averea sa săracilor şi dacă a năpăstuit pe cineva cu ceva să înapoieze împătrit. Iată deci că adevărata întoarcere la Dumnezeu se manifestă şi prin fapte de milostenie, de iubire de aproapele şi de îndreptare a greşelilor trecute.
“Iar Iisus a zis către el: astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi el este fiu al lui Avraam.” Niciodată nu este prea târziu pentru pocăinţă, prin care dobândim iertare de păcate şi mântuirea care este numai în Hristos, căci înainte de Întruparea Sa omul se înstrăinase de Dumnezeu prin păcat, şi oricât s-ar fi căit, ramânea despărţit de El. De aceea Iisus a unit în Persoana Sa divinul cu umanul, căci este Dumnezeu şi om, făcând astfel posibilă comuniunea noastră cu dumnezeirea. Zaheu s-a arătat ca adevărat fiu al lui Avraam nu prin descendenţă, ci prin aceea că a săvârşit faptele lui Avraam, adică dreptatea şi milostenia. Prin acestea şi mai presus de toate prin dragoste de Dumnezeu şi de oameni ne putem arăta şi noi ca fiind adevăraţi creştini. Şi astfel, ori de câte ori unul dintre noi se întoarce la Dumnezeu, putem spune cu adevărat că “şi acesta este chip al lui Hristos”.
Istorisirea de astăzi se încheie cu un cuvânt mereu reamintit de Domnul şi Mântuitorul nostru: “Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut.” De aceea sfânta noastră Biserică ne învaţă să ne socotim întâi pierduţi, pentru ca Hristos să vină, să ne caute şi să ne mântuiască. Puterea pocăinţei, numită de greci metanoia, adică schimbare a minţii, răzbate puternic din pilda de astăzi. Trebuie dar să înţelegem că este cu adevărat necesar să ne schimbăm mintea pentru a ne uni cu Dumnezeu, căci sălaşul păcatului este în mintea noastră. Nu sunt suficiente doar faptele exterioare, aşa cum le regăsim propovăduite la diverse secte, dintre care una se şi numeşte a pocăiţilor, fără a înţelege cu adevărat sensul pocăinţei. Este necesară o schimbare a dispoziţiei interioare. Nu ajunge numai să nu facem păcatul cu fapta, trebuie să ajungem să nu-l mai vrem, să nu-l mai gândim, şi doar astfel ne vom putea face sălaş curat al lui Dumnezeu şi Îl vom primi pe Hristos în sufletele noastre, precum Zaheu odinioară în casă. Întăriţi de rugăciunile sfinţilor, să învăţăm dar să ne pocăim precum Zaheu, ştiind că nu este păcat pe care dragostea nesfârşită de oameni a lui Dumnezeu să nu-l poată ierta. Şi să-L implorăm pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos să ne dăruiască mântuirea, pentru rugăciunile Preacuratei Sale Maici şi ale tuturor sfinţilor. Amin!