Cronică de Mondial (VIII)

CRONICA LUI ŞERBAN


Franţa – Mexic 0 – 2

Recunosc că am ţinut cu Mexicul în dauna Franţei. Nu iubesc Franţa în general, iar modu fraudulos în care s-a calificat m-a făcut să îmi doresc şi mai mult eliminarea ei. S-a calificat printr-un gest mişelesc (henţ Henry în minutele de prelungire), care i-a lăsat acasă pe bravii irlandezi şi a adus la Campionatul Mondial o echipă de trişori, aşa cum este această naţională a Franţei. Ei au furat fotbalul, care nu înseamnă numai sutele de milioane plătite pentru Anelka. Din această echipă a Franţei nu îmi place decât un jucător, şi anume Toulalan, acesta fiind singurul care a păstrat ceva din tenacitatea şi puterea de luptă a lui Tigana, Amoros şi a altor jucători mari pe care i-a avut Franţa.
Mi se pare stupid ca un înfumurat ca Anelka să fie ţinut în teren în dauna lui Henry, deşi se plimba pe teren. Cred că nici nu a transpirat în meciul cu Mexicul. De asemenea mi s-a părut stupid ca un jucător de clasă ca Gourcuff să fie ţinut pe bancă în dauna lui Abou Diaby. Nu spun că Diaby nu este un fotbalist valoros, nici pe departe, dar cred că Gourcuff, jucător de explozie, cu viziune, ar fi putut face mult mai mult. Gourcuff ar fi elaborat jocul francez, Ribery ar fi fost păstrat acolo unde se simte cel mai bine, pe stânga, iar Govou ar fi putut juca în dreapta. În atac eu zic că nu poate lipsi Henry, un jucător de viteză, care creează multe spaţii. Nu am înţeles de ce a insistat Domenech să joace cu indolentul Anelka. Dar, normal, super-tacticianul francez nu putea să destabilizeze lotul şi să îl deranjeze pe Ribery prin introducerea lui Gourcuff. Dacă la Bayern Ribery nu mişcă în faţa lui van Gaal, la naţională este rege. Aproape că el decide echipa. Daca urmăriţi mişcările lui, nu pasează decât cu cine vrea el. Franck Ribery, un jucător care mie mi-a plăcut enorm atunci când s-a transferat de la Metz la Galata şi apoi la Marseille, s-a stricat. Eu cred că stilul de la Bayern îi face bine, van Gaal îl ţine bine în frâu.
Dar să revenim la meci. Franţa nu a jucat nimic, a avut o apărare nesigură, chiar şi Patrice Evra greşind de câteva ori. Despre Gallas nu am ce să comentez, el este în nota obişnuită, adică mediocru. La mijloc francezii nu au avut nici o idee tactică, poate doar Malouda să mai fi mişcat ceva. În atac nu se putea mai mult cu plimbăreţul Anelka.
De partea cealaltă Mexicul a jucat sub presiunea egalului cu Africa de Sud şi a trebuit să lupte pentru a obţine victoria. Apărarea sud- americanilor este destul de sigură, iar Carlos Salcido este un fundas stânga foarte insistent. La mjloc Rafa Marquez îşi arată clasa şi oferă multă stabilitate. În atac, Hernandez şi bătrânul Blanco arată că sunt foarte arţăgoşi, iar nesigurii fundaşi francezi au cedat de mai multe ori. Sistemul de joc mexican este unul asemănător cu al uruguayenilor, acelaşi 4-3-3 transformat în faza defensivă în 4-5-1.
Rezultatul meciului a fost unul echitabil în opinia mea.
Sunt convins că decizia Federaţiei Franceze de a-l înlocui pe Domenech cu Laurent Blanc este una înţeleaptă, dar, până la venirea fostului internaţional, nu pot să le urez francezilor decât “drum bun către casă”.

ŞERBAN STAICU

OPINIILE LUI PAUL S.

Vedeţi, până şi Şerban, cel care de obicei este atât de obiectiv şi rece în analizele sale, a devenit partizan în cronica aceasta. De altfel, sentimentul pe care îl exprimă el în legătură cu Franţa este cvasi-unanim. Mâna lui Henry, trcută uşor cu vederea de FIFA (şi) din cauza influenţei lui Platini, face din les bleus una dintre echipele cele mai puţin iubite de la acest mondial. E firesc, deşi pare că nu cântărim mereu cu aceeaşi balanţă. Oare, în afară de englezi, contestă cineva triumful Argentinei din 1986 pentru că Maradona a înscris cu mâna? Aici sunt două explicaţii. În primul rând, Argentina şi Maradona aveau oricum valoare, deci erau favoriţi şi fără acea aşa-numită “mână a lui Dumnezeu”. Dar, mai ales, sud-americanii şi micuţul lor căpitan jucau superb. În faţa unei demonstraţii de frumuseţe şi artă fotablistică, eşti gata să treci cu vederea micile greşeli. Asta face din sportul nostru preferat un domeniu atins de mărinimie şi har. Este unul dintre puţinele domenii în care nu ne dorim aplicarea rigidă a legii, la fel pentru toţi, ci suntem gata să îngăduim mici încălcări ale ei, atunci când autorii lor au puterea să ne încânte, să ne bucure simţul estetic şi o dorinţă mai adâncă, înnăscută, dorinţa de a vedea în faţa ochilor o poveste frumoasă, cu happy-end. Chiar dacă uneori Făt-Frumos mai trişează în lupta cu zmeul. Sigur, trebuie să rămânem lucizi şi să privim fotbalul cu doza de relativism necesară. Nu ştiu cum am fi gândit dacă în locul Angliei ar fi fost România. Sau în locul Franţei...
Ieri nu am văzut decât prima jumătate de oră din Germania-Serbia. Cum suntem la ora partizanatului, mărturisesc că am ţinut cu Serbia. Fotbalul ne permite să fim subiectivi, să ţinem cu alţii decât cei puternici, sau, dimpotrivă, cu cei mai tari, pe care, în alte domenii, orice spirit liber se simte dator să-i urască. O bună parte a formării mele se învârte în coordonatele culturii germane, dar mă revoltă suficienţa unora dintre nemţii de astăzi, ca cel care, la ultimul Mondial, le spunea unor români pe o terasă din Piaţa Constituţiei: “We are Germans, we are the bosses of the European Union, understand?” Iaca, v-a dat Cenuşăreasa continentului, pe care n-aţi ezitat să o împovăraţi cu misiunile voastre umanitare, teme de reflecţie. Desigur, Klose şi Cacau n-au nicio legătură cu conflictul. Dar un pic din atitudinea superioară a politicienilor pare să se transmită echipelor naţionale. Sau poate că nu. Un meci de fotbal îţi permite să fii tendenţios, subiectiv şi nedrept în simpatiile tale. Tocmai de aceea e frumos. Tocmai de aceea mă bucur pentru acest 1-0 al sârbilor. Arbitrul se pare că a exagerat cu cartonaşele, iar Klose a primit uşor primul galben. Dar, pe de altă parte, Podolski a ratat un penalty, aşa că Germania nu poate da vina pe arbitraj.
După prima repriză a celui de-doilea meci al zilei, într-o grupă cu o super-putere fotbalistică, Anglia, şi o aşa-numită naţiune emergentă (tot în fotbal, se înţelege), SUA, pe primul loc era Slovenia, una dintre artizanele celui mai prost meci de până acum, în compania Algeriei. După pauză americanii şi-au revenit şi, conduşi cu 2-0, au înscris trei goluri, dintre care unul anulat – eronat, din câte înţeleg – pentru fault în atac. Cred că a fost unul dintre cele mai frumoase meciuri ale unui campionat care până acum a rămas dator la capitolul spectacol. Dar aceste mici suprize, jocurile bune făcute de echipe anonime şi rezultate pentru care nu ar fi riscat niciun parior, fac farmecul cupei mondiale. Sau ne place să credem aşa, pentru a evada oarecum din mediocritate. Pentru că, totuşi, tare mi-e dor de un pragmatic Anglia-Argentina, 2-3.
Seara am preferat Aerosmith meciului Anglia-Algeria. N-am avut bilet, aşa că m-am holbat peste gard la compozitorii coloanei sonore a adolescenţei mele. Cum fotbalul a fost sărac, mă bucur că am făcut această alegere. Altfel l-aş fi dat încolo de farmec al rezultatelor surprinzătoare şi nu aş fi scris rândurile de mai sus. Cupa mondială intră tot mai adânc în impasul echipelor naţionale, care, din păcate, reprezintă din ce în ce mai puţin în economia fotbalului real. Au devenit instrumente de propagandă în favoarea multiculturalismului şi a corectitudinii politice, cu un joc la fel de plat şi de lipsit de conţinut ca discursurile despre aceste teme. Tind să dispară marile pasiuni, orgoliile, încrâncenarea, mândria naţională. Dar meciuri ca ale Argentinei şi personaje ca Maradona ne lasă să mai sperăm.
Fotbalul, ca şi viaţa, e “o călătorie, nu o destinaţie, şi nu poţi spune ce va aduce ziua de mâine”. Poţi doar să crezi că vei vedea lumina cu o clipire, şi să “spui o rugăciune pentru inimile disperate în seara asta”. Pe mâine.

(Citatele sunt din Aerosmith – “Amazing”, o piesă pe care din păcate americanii n-au cântat-o la Bucureşti)

PAUL SLAYER GRIGORIU