Friday, August 28, 2015

Din Athos spre noi - cugetări post-pelerinaj



     Dimineaţa ne prinde grăbiţi. Strângem lucrurile pe fugă şi aruncăm o ultimă privire în camera minusculă de hotel: "Toată nădejdea noastră spre tine o punem, Maica lui Dumnezeu, păzeşte-ne sub sfânt acoperământul tău." Şi fugi la drum.
     Timpul mesianic, spune filosoful italian Giorgio Agamben, se deosebeşte de timpul nostru istoric, dar în acelaşi timp se manifestă în primul rând în el. Oarecum ca aluatul care dospeşte toată frământătura. Când te faci călugăr, spune părintele Arsenie Papacioc, un alt filosof - de data aceasta în sensul etimologic de "iubitor de înţelepciune", anume cea mai înaltă, Raţiunea Însăşi, Hristos -, nu te gândi că te duci la mănăstire, ci caută să te faci tu însuţi mănăstire. Şi cred că această cugetare i se aplică şi oricărui pelerin. Mergem la Athos, unii an de an, alţii mai des, alţii o dată în viaţă. Şi căutăm adesea în zadar acele lucruri pe care nu le putem afla decât în noi înşine. Ne ducem cu păcatele noastre şi ne întoarcem cu ele, mirându-ne noi înşine de ipocrita paranteză pe care am făcut-o pentru a reveni parcă mai întărâtaţi la zgura cea veche. Şi ne amărâm de zădărnicia demersului. Şi totuşi, fiind pe tărâmul nădejdii, mai mult, al "nădejdii celor deznădăjduiţi" care este Maica Domnului, Stăpâna Sfântului Munte, ceva se clădeşte în noi, nevrednicii. Timpul mesianic, timpul acesta prezent de la "plinirea vremii" încoace, aruncă în istoricitatea noastră sclipiri de Adevăr. Păcatele noastre le înăbuşă şi în patima fiecăruia ucidem, încă odată şi încă odată, Cuvântul venit să ni se dezvăluie şi astfel să ne facă şi pe noi cunoscuţi nouă înşine. Dar dacă mulţi oameni, dintre care cel dintâi sunt eu, se îndepărtează repetat de asemănarea la care ne-a chemat Dumnezeu, chipul nu dispare niciodată, fie el şi îngropat sub noroiul materialismului sau al unor spiritualităţi-surogat.
     Muntele Athos se află în mijlocul lumii - într-o ţară şi într-un continent izbite de criză economică, depravare, lăcomie şi confuzie duhovnicească - şi aruncă de aici, din miezul istoriei, sclipiri ale luminii de dincolo, ale luminii revelaţiei dumnezeieşti. Şi cu fiecare vizită pelerinul se cade să înţeleagă că nu în afară trebuie să caute lecţia duhovnicească a acestor mănăstiri, ci în sine, unde se află ascunsă prin botez nestemata Adevărului plenar.
     Coborâm în Babilon, ne luptăm mai mult sau mai puţin hotărâţi cu patimile şi ne împrăştiem dinspre Ouranopoli spre Bucureşti, Atena, Berlin, Moscova, Paris. Revenim din lumea slujbelor lungi şi a cuvintelor de înţelepciune în veacul nostru amestecat, în care binele şi răul se discern greu, la politică, la fotbal, la cârciumă sau la un loc de muncă sufocant. Şi ne-ntrebăm dacă nu cumva ar trebui să "fugim" cândva de tot la limanul celor înviforaţi din Sfântul Munte. Poate că da. Poate că nu. Răspunsul se creionează cu timpul, niciodată acelaşi pentru doi oameni. Căci lecţia Athosului este lecţia lui Hristos, aceea a pogorârii, a iconomiei, dar, în cele din urmă, a sfinţirii. Cum poate exista în mijlocul lumii un asemenea loc de aparentă retragere, unde prezenţa lui Hristos este trăită la maximă intensitate, ca bucurie şi ca jertfă în acelaşi timp, avem şi noi posibilitatea, în condiţia noastră de călători pe acest pământ, să devenim manifestare vie a timpului mesianic în istoria pe care Domnul a transfigurat-o deja. Cu alte cuvinte, să ne facem un pic athoniţi în toată lumea. Doar nu ne închipuim că Cel Care le-a făcut pe toate Şi-a rezervat doar un locşor, un munte, şi a lăsat restul lumii în voia întâmplării. Orice pelerinaj duhovnicesc este o revelaţie, în sensul că dezvăluie lucruri universale manifestate însă cu precădere într-un loc anume. Cum spun marii noştri teologi, rolul Bisericii este să transforme lumea întreagă în Biserică. Şi aici este gândul cu care nădăjduiesc să rămân: un pictor român, Iordache Nicolau, a pictat trupurile Maicii Domnului şi Pruncului Iisus, dar nu a reuşit nicidecum să le zugrăvească feţele. După multe lacrimi şi rugăciuni, minunea dumnezeiască a făcut ca aceste chipuri sfinte să se zugrăvească singure. Icoana minunată, nefăcută de mână, a Maicii Domnului cu Pruncul de la Schitul Prodromu ne dă această învăţătură: Hristos şi Preasfânta Născătoare de Dumnezeu aşteaptă cu dor să se arate în lumea întreagă. Dar ţine de oameni să le zugrăvească - în ei înşişi - trupurile.

(Acest text a apărut iniţial ca postfaţă a cărţii lui Alexandru Rădescu, Athos. Însemnările netăcutelor cărări, publicată anul acesta la Editura Doxologia şi care poate fi găsită, printre altele, la librăriile Sophia şi Bizantină)

No comments: