Suntem la sfârşitul anilor 1920 şi (încă) la începuturile jazz-ului. Jimi
Hendrix spunea cândva că majoritatea muzicienilor de jazz cântă blues. Afirmaţia
trebuie nuanţată, mai ales odată cu apariţia diferitelor subgenuri, însă cu
siguranţă blues-ul a fost de la început o componentă esenţială a fenomenului
care abia se năştea, o piatră de temelie pe care s-a clădit şi s-a tot clădit. Joe
"King" Oliver a fost un trompetist şi cornetist celebru la vremea lui
şi cel care l-a cooptat în trupa sa şi l-a convins să se mute la Chicago,
scoţându-l astfel din orăşelul natal New Orleans, pe Louis Armstrong. Tot
Oliver a compus şi "West End Blues", un aşa-numit "blues de
douăsprezece măsuri" (twelve-bar blues), construit în jurul acordurilor de
tonică, dominantă şi subdominantă, al cărui aer jazzy este dat de
improvizaţiile instrumentiştilor. Cea mai cunoscută versiune a acestui cântec
este cea înregistrată în 1928 de Louis Armstrong. După cum se ştie, în jazz
"coloana vertebrală" a cântecului - în special progresia armonică -
este menţinută, iar restul se construieşte altfel, se îmbogăţeşte melodic dar
uneori şi armonic sau ritmic de către fiecare muzician. S-a spus despre această
versiune că sintetizează toate trăirile acelei prime epoci a jazz-ului, de la ieşirea
din mai degrabă ruralul New Orleans până la melancolia urbană din Chicago şi
New York, centrele unde noul stil a atins vârfuri de popularitate.
"West End Blues" în interpretarea lui Louis Armstrong este
celebru printre altele prin introducerea solistică a trompetei, cu punctul
culminant atins după o serie de trioleţi. Acompaniatorii lui Armstrong sunt
pianistul Earl Hines, unul dintre cei care aveau să influenţeze o serie
întreagă de urmaşi prin stilul său, apropiat de al unui trompetist, după cum
spun unii critici; trombonistul Fred Robinson; clarinetistul Jimmy Strong, cu
care Armstrong îşi cântă partea vocală în antifonie, în stilul scat
(onomatopeic); Mancy Cara la banjo şi Zutty Singleton la tobe.
No comments:
Post a Comment